Viaţa şi activitatea lui Adam Mickiewicz în detalii

VI parte

    I parte  II parte     III parte  IV parte  V parte

Se stabileşte apoi, pentru scurtă vreme, la Roma, unde îl ajunge vestea războiului din 1830. Poetul pleacă precipitat la Paris, de aici la Dresda, unde întâmpină valul refugiaţilor, care părăsise Polonia după înfrângerea răscoalei. La Dresda, zguduit de tragica desfăşurare a evenimentelor din ţara sa, pradă remuşcărilor pentru faptul că n-a participat şi el la răscoală, Mickiewicz e cuprins de un fel de fervoare poetică pe care o caracterizează, glumind: Mi s-a spart în cap un vas cu poezie. Astfel, literatura polonă se îmbogăţeşte cu partea a III-a din Străbunii, operă remarcabilă prin originalitatea ei.

In 1832, poetul pribeag, împresurat de griji şi măcinat de dorul patriei, se stabileşte definitiv la Paris. Îşi caută refugiu în muncă. Desfăşoară o bogată activitate publicistică, traduce, scrie un fel de îndreptar moral- politic pentru emigranţii polonezi, intitulat: Cărţile poporului şi pelerinajului polon, preia conducerea ziarului “ Pelerinul polon “, dar mai ales cutreieră cu imaginaţia meleagurile dragi ale patriei. Incetul cu încetul, îl cucereşte ideea “unui poem câmpenesc, …pe care scriindu-l îmi închipui cămăaflu în Lituania . În 1834, Mickiewicz sfârşeşte monumentalul sau “Pan Tadeusz ”. Proiectatul poem câmpenesc devenise epopeea naţionalăa poporului polonez. După 1834, Mickiewicz- poetul tace aproape cu desăvârşire. Proiectează şi începe o serie de lucrări ce rămân neterminate, unele în limba franceză. Urmăreşte viaţa emigraţiei poloneze şi, nemulţumit de intrigile care-o agită, încearcă să influenţeze multiplele grupări şi curente prin articolele sale polemice. Este hărţuit, întunecat, obsedat de ideea întoarcerii în patrie- idee care după 1830 se dovedeşte, mai mult ca oricând, o himeră- chinuit de boala soţiei şi de lipsuri materiale. Numirea sa, ca profesor de limba latină, la Academia din Lausanne, îi acordă un scurt răstimp de linişte interioară. Scrie,

cu acest prilej, cele câteva poezii pline de emoţie, cunoscute sub numele de Liricele de la Lausanne. Rechemat, în 1840, la Paris, să preia catedra de literaturi slave de la Collége de France, Mickiewicz întreprinde o vastă operă de sinteză literară. Cursurile sale, adevărat tur de orizont al istoriei culturii omeneşti, atrag în mod irezistibil, prin patosul lor, prin originalitatea şi îndrăzneala ideilor expuse, prin idealurile generoase care-l animă pe vorbitor. Dar în scurtă vreme, cursurile sunt compromise. Mickiewicz căzuse pradă tówianismului, unul din multiplele curente utopice şi mistice ale secolului al XIX-lea. Andrzey Tówianski, marele maestru al acestui curent, îl împinge şi pe Mickiewicz, ca de altfel pe mulţi emigranţi polonezi, spre o doctrină nebuloasă, în care ideile progresului moral se împletesc cu practici mistice şi cu idei politice reformiste. Catedra, transformată în amvon al tówianismului şi în tribună politică antiguvernamentală, determină suspendarea cursului. Tówianismul intervenise în viaţa lui Mickiewicz într-un moment de gravă depresiune morală. Îndată ce mijeşte nădejdea unei activităţi reale, practice, în slujba ţării sale, Mickiewicz rupe definitiv cu experienţele mistice sterile. Valul revoluţionar al

primăverii”popoarelor îi dăputeri noi. În 1848, îl găsim în Italia, încercând săcreeze o legiune polonă, menităsălupte alături de italieni, “o armatărepublicanăşi socialist㠔, cum o numeşte poetul. Mickiewicz se consideră un tribun în acţiune. Străbate Italia oraş după oraş, ţine discursuri înflăcărate, scrie articole mobilizatoare, are o întrevedere dramatică cu Papa Pius al IX-lea, întrevedere ce sfârşeşte cu exclamaţia poetului: Aflăcăastăzi spiritul lui Dumnezeu se aflăîn salopetele muncitorilor din Paris. Întors la Paris, Mickiewicz colaboreazăcu febrilitate la “Tribune des peuples, militând în cele aproape o sutăde articole, pe care le publică, pentru lupta de eliberare naţională a popoarelor, pentru ideea luptei revoluţionare. Ultimii ani ai vieţii şi-i petrece la Paris, ca personalitate deplin recunoscută, îndeplinind funcţia de bibliotecar la Biblioteca Arsenalului. Dar iată ca emigranţii polonezi nutresc noi nădejdi de rezolvare a problemei ţării lor. Mickiewicz, deodată întinerit, acceptă cu bucurie misiunea de a pleca la Constantinopol pentru a încerca acolo reînvierea unei armate poloneze. La 26 octombrie 1855, cel mai mare poet polon mânat, de la un capăt la altul al lumii, de dorinţa nestrămutată de a fi util patriei sale, moare de holeră la Constantinopol. Biografia lui Mickiewicz oricât de succint ar fi prezentată relevă o viaţă plină de zbucium şi suferinţe închinată poporului polon şi strâns împletită cu soarta acestuia.

Sursa: cafeneuadincolt; az.lib.ru; liveinternet; pawet.net