Personalitatea polonă a lunii – JÓZEF PIŁSUDSKI

Józef Piłsudski

Revoluționarul polonez și omul de stat, primul șef de stat (19181922) și dictator (19261935) al Poloniei renăscutefondatorul forțelor armate poloneze Józef Piłsudski, s-a născut  la 5 decembrie 1867 în satul Zułów, într-o familie de nobili sărăciți (șleahtici). Și-a început învățătura la Wilno. În 1885 a început să studieze medicina la Harkov, în Ucraina, dar a fost suspendat în 1886, fiind considerat suspect din punct de vedere politic. În martie 1887, a fost arestat de autoritațile țariste sub acuzația falsă că ar fi participat la un complot pentru asasinarea țarului Alexandru al III-lea. Atunci a fost condamnat la cinci ani de exil în Siberia estică. După eliberarea din 1892, Józef s-a înscris în Partidul Socialist Polonez. A început să publice un ziar socialist ilegal, Robotnik (Muncitorul). În februarie 1900, a fost încarcerat în Citadela Varșoviei, dar, după ce a simulat o boală mintală, a reușit să evadeze dintr-un ospiciu din Sankt Peterburg în februarie 1900. La izbucnirea războiului ruso-japonez (19041905), Piłsudski a călătorit în Japonia, unde a încercat fără succes să obțină sprijin pentru o insurecție în Polonia. El s-a oferit să sprijine

Citadela Varșoviei

Japonia cu informații în războiul cu Rusia și a propus un plan, niciodată pus în practică, de creare a unei legiuni a polonezilor încorporați în armata țăristă, care căzuseră în prizonierat la japonezi. El a propus de asemenea un proiect Prometeian, care viza dezmembrarea Imperiului Rus în componentele lui etnice— un țel pe care a continuat să-l urmărească toată viață, îndeplinit numai în 1991, după dezintegrarea Uniununii SovieticePiłsudski a anticipat venirea unui război european și a văzut nevoia organizării nucleului unei viitoare armate poloneze, care ar fi putut sprijini lupta pentru câștigarea independenței de la imperiile care împărțiseră Polonia la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cu ajutorul unor fonduri pe care le „expropriase” dintr-un tren poștal rusesc într-un atac lângă Vilnius, la Bezdany, în aprilie 1908, el a format o organizație militară secretă. Doi ani mai târziu, cu sprijinul autorităților militare austriece, el a transformat organizația secretă într-o societate legală care pregătea viitorii ofițeri polonezi. De la începutul primului război mondial, Legiunea Poloneză de sub comanda Generalului de Brigadă Piłsudski

Casa în care
a locuit Piłsudski

a luptat, acoperindu-se de glorie, de partea armatelor Puterilor Centrale împotriva Rusiei. Pe 5 noiembrie 1916, proclamată mai târziu ziua „independenței” Poloniei, trupele poloneze au fost trimise pe frontul răsăritean să lupte împotriva Rusiei, pentru a permite unităților germane să fie transferate pentru întărirea frontului apusean. Piłsudski, ajuns între timp ministru de război în proaspăt creatul Guvern al Regenței Poloneze, s-a opus pretențiilor nemțești ca unitățile poloneze să jure credință Germaniei și Austriei. Ca urmare, în iulie 1917, Piłsudski a fost arestat și închis la Magdeburg, Germania. Pe 8 noiembrie 1918, Piłsudski și tovarășul lui, Colonelul Kazimierz Sosnkowski, au fost eliberați și la scurtă vreme a fost plasat într-un tren privat, pentru exploatarea uriașului lor capital politic. Pe 11 noiembrie, Piłsudski a fost numit Comandant Suprem, iar pe 14 noiembrie a fost numit Șeful statului Polonez renăscut. Piłsudski dorea să creeze o federație (care ar fi fost numită Międzymorze, care s-ar fi întins din nou, ca în vechea Confederație Polono Lituaniană, de la Marea Baltică la Marea Neagră), și care ar fi fost formată din PoloniaLituaniaBelarus și Ucraina. Planurile lui Piłsudski au fost zădărnicite de izbucnirea războiului polono-sovietic din 19191921. În aprilie 1920, Mareșalul Piłsudski (fusese ridicat în grad în martie) a semnat o alianță cu ucrainianul Symon Petliura, pentru ducerea luptei comune în războiul împoriva Rusiei Sovietice. Armatele poloneze și ucrainiene, sub comanda lui Piłsudski, au lansat o ofensivă încununată de succes împotriva forțelor rusești din Ucraina. Pe 7 mai, după puține lupte, au cucerit KievulSovieticii au lansat propria lor ofensiva din Belarus și au contraatacat în Ucraina, avansând în Polonia, încercând o străpungere către Germania, dorind să ajute la consolidarea revoluției comuniste de aici. Strategia riscantă, neconvențională a lui Piłsudski în Bătălia Varșoviei a asigurat oprirea avansării sovieticilor. Planul lui Piłsudski era ca forțele pioloneze să se retragă peste râul Vistula și să apere capete de pod de la Varșovia și râul Wieprz, 25% din efectivele diviziilor concentrate în zona sudică pentru o contraofensivă strategică. Următorul plan al lui Piłsudski presupunea ca două armate sub comanda Generalului Józef Haller, înfruntând atacul frontal sovietic dinspre

răsărit, să reziste în apărarea de tranșee cu orice sacrificiu. În același timp, o armată sub comanda Generalului Władysław Sikorski avea să atace din nord, din spatele Varșoviei, zădărnicind astfel încercare de învăluire a orașului de către sovietici pe acea direcție. Totuși, cea mai importantă misiune a fost dată unităților proaspăt formate și relativ reduse numeric (20.000 de militari) din Armata de Rezervă, aflate sub comanda personală a lui Piłsudski. Grupa Uderzeniowa era compusă din cei mai hotărâți și mai experimentați militari. Misiunea lor era să atace într-o ofensivă fulgerătoare din triunghiul râurilor Vistula și Wieprz de la sud de Varșovia către un punct slab, identificat de spionajul polonez între fronturile sovietice din sud și sud-vest. Ofensiva ar fi separat frontul sovietic de vest de rezervele lui și i-ar fi dezorganizat mișcările. Până în cele din urmă, spărtura dintre Grupa Uderzeniowa și armata lui Sikorski avea să se închidă aproape de granița prusacă, ducând la distrugerea forțelor sovietice încercuite. Planul lui Piłsudski a fost criticat puternic în acea vreme și doar situația disperată a forțelor poloneze a convins pe ceilalți comandanți militari să-l execute. Planul se baza pe informații neîndeajuns verificate, obținute de spionajul polonez, și pe interceptarea comunicațiilor prin radio ale sovieticilor. Planul a fost caracterizat ca fiind amatorism de mulți ofițeri de rang înalt și experți militari, care sancționau astfel lipsa de pregătire militară superioară a lui Piłsudski. Mai mult, când o copie a planului a căzut în mâinile sovieticilor, a fost considerat un vicleșug și a fost ignorat. Sovieticii au plătit foarte curând pentru greșeala lor. Detractorii mareșalului polonez au început să numească în mod ironic victoria împotriva sovieticilor Miracolul de pe Wisła și au încercat să atribuie meritele strategiei victorioase Generalului francez Maxime Weygand din Misiunea Militară Franceză din Polonia. Mai târziu, un ofițer de rang inferior din Misiunea Franceză, Charles de Gaulle, va adopta câteva învățăminte din lecția carierei lui Piłsudski pentru cariera sa izbitor de asemănătoare. Tratatul de la Riga (1921), care a încheiat războiul polono-

Józef Piłsudski
și fiicele sale

sovietic, a cedat cea mai mare parte a Ucrainei și Belarusului în favoarea Rusiei, acest fapt marcând sfârșitul visului federalist al lui Piłsudski.

După ce constituția poloneză adoptată în martie 1921 (Constituția din Martie) a limitat drastic puterile președinției în noua republică democratică, Piłsudski a refuzat să candideze pentru prima funcție în stat. În decembrie 1922 el a cedat puterea în favoarea prietenului său, proaspăt ales președinte, Gabriel Narutowicz. După doar două zile, Narutowicz a fost împușcat mortal de Eligiusz Niewiadomski, un extremist de dreapta, pictor și critic de artă antisemit bolnav psihic, care a încercat inițial să-l ucidă pe Piłsudski. Când, în mai 1923, la putere a ajuns un guvern de dreapta, Piłsudski a demisionat dezgustat din funcția de Șef al Marelui Stat Major și s-a retras în afara Varșoviei.Trei ani mai târziu, în mai 1926, el a revenit la putere în urma unei lovituri de stat militare, ajutat fiind de feroviarii socialiști care au tras pe linii moarte transporturile de trupe guvernamentale. El a inițiat guvernul Sanacja (1926-1939), care avea ca scop restaurarea „sănătății” morale a vieții publice. Deși, până la moartea lui din 1935, el a jucat un rol de prim rang în guvernul polonez, funcția lui oficială, (cu excepția a două scurte perioade în care a fost prim ministru în 1926-1928 și 1930), a fost aceea de ministru al apărării sau de inspector general al forțelor armate. Adoptarea unei noi constituții în aprilie 1935, concepută de oamenii de încredere ai lui Piłsudski după indicațiile mareșalului, transformă țara într-o republică prezidențială. Piłsudski nu a mai putut candida pentru funcția de președinte. Constituția din Aprilie va fi în uz până la izbucnirea celui de-al

Funeraliile
 lui Piłsudski

doilea război mondial și va fi baza juridică de care s-a folosit Guvernul polonez în exil până la sfârșitul războiului și chiar după aceea. Piłsudski, la fel cum a făcut și de Gaulle mai târziu în Franța, a căutat să mențină independența țării sale pe scena internațională. Când Adolf Hitler a ajuns la putere în Germania în ianuarie 1933, Piłsudski a consultat aliatul tradițional al Poloniei, Franța, dacă ar fi dispus să participe la o acțiune militară reunită impotriva Germaniei, care se reînarma în mod deschis, violând Tratatul de la Versailles. Când Franța a refuzat, Piłsudski a fost constrâns să semneze un pact de neagresiune cu Germania în ianuarie 1934. (El semnase deja un astfel de tratat cu Uniunea

Sovietică în 1932). El era în mod profund îngrijorat de lipsa de stabilitate a pactelor de neagresiune, remarcând sarcastic: „Întrebarea care rămâne este care scaun se va prăbuși mai întâi.” Ajutat în mod abil de protejatul lui, Ministrul de externe, Jozef Beck, el a căutat sprijin pentru Polonia în alianțe cu puterile occidentale –Franța și Anglia—dar și cu vecinii prieteni, deși mai puțin puternici, România și Ungaria. Hitler a sugerat în mod repetat crearea unei alianțe germano-polone împotriva sovieticilor, dar Piłsudski nu a luat în seamă propunerea. El căuta să câștige timp pentru ca Polonia să se poată pregăti de luptă. Piłsudski nu a fost interesat de însemnele puterii ci de realitatea puterii, de exercitarea ei în interesul bunăstării și securității țării sale. Și-a făcut un titlu de glorie din a nu trage nici un folos financiar din funcțiile ofiaciale pe care le-a deținut. Mareșalul s-a bucurat de o mare dragoste, dar și o mare calomniere. 
Din 1935, starea sănătății lui Piłsudski s-a deteriorat, acest lucru fiind ținut secret. Cu atât mai mare a fost șocul morții omului despre care Joseph Conrad a spus: A fost singurul mare om care s-a remarcat pe scena Primului război mondial. El a murit de cancer la ficat în Varșovia la 12 mai 1935. Funeraliile s-au transformat într-o demonstrație de unitate națională. În legătură cu moartea mareșalului, a fost declarat doliu național – singura dată în întreaga perioadă interbelică în Polonia. 

Piatra de mormânt,
cimitirul Rossie

În 1936, inima lui Pilsudski a fost îngropată în mormântul mamei sale de la cimitirul Rossie în Wilno, iar corpul, după multe frămîntări politice și religioase, a fost îngropat la Wawel, Cracovia.
Józef Piłsudski a fost căsătorit de două ori: cu Maria Juskiewiczowa și cu Alexandra Szczerbinska. În căsătoria cu Maria nu a avut copii, iar din căsnicia cu Alexandra s-au născut două fiice: Wanda (psihiatru) și Jadwiga (aviator militar).

    Personalitatea polonă a lunii – JACEK MALCZEWSKI

    Jacek Malczewski

    Jacek Malczewski s-a născut la 15 iulie 1854 în Radom , parte a Poloniei Congresului, controlată de către Imperiul Rus. În copilărie și primii ani ai adolescenței a fost foarte mult influențat de tatăl său Julian, un patriot polonez și activist social care l-a introdus în lumea literaturii romantice inspirată de Revolta din Noiembrie. De asemenea, dragostea față de frumusețea peisajului polonez și a folclorului au fost trezite în el de unchiul său, Feliks Karczewski, care îl invita și pe viitorul romancier Adolf Dygasiński la moșia sa, pentru lărgirea viziunii tânărului Jacek. 

    Malczewski s-a mutat la Cracovia, la vârsta de 17 ani, și-a început educația în artă în anul 1872, sub ochiul atent al lui Leon Piccard. A urmat primele cursuri de arta în atelierul lui Władysław Łuszczkiewicz la Academia de Arte Frumoase Jan Matejko. Un an mai târziu, în 1873, a fost evaluat de Jan Matejko însuși. Malczewski s-a înscris oficial la școală, și a studiat cu Łuszczkiewicz, Feliks Szynalewski și desenul cu Florian Cynk. În 1876 a plecat la Paris, Franța, și a studiat timp de un an la École des

    Academia
     Jan Matejko

    Beaux-Arts, în studioul lui Henri Lehmann, a urmat, de asemenea, şi Academia Suisse. Malczewski și-a început studiile de masterat cu Jan Matejko deja în anul 1875, înainte de a începe o excursie în Franța, și le-a finalizat în 1879, după întoarcerea din străinătate în Polonia împărțită de Rusia, Prusia și Austria. În ciuda diferențelor considerabile estetice dintre ei, Malczewski a fost foarte mult influențat de pictura istorică a lui Matejko plină cu metaforă neoromantică și teme patriotice. El a fost la fel de impresionat de arta dramatică al pictorului romantic polonez Artur Grottger.

    Pe parcursul a 30 de ani, între 1885 și 1916, Malczewski a vizitat în mod regulat capitalele Paris, Munchen și Viena. El a făcut mai multe călătorii în Italia, Grecia și Turcia, luând de asemenea parte la expedițiile arheologice organizate de către prietenul său Karol Lanckoroński, documentând concluziile lor științifice cu studiile sale detaliate. El s-a inspirat dintr-o mare varietate de surse, de multe ori exotice sau chiar biblice, dar neglijent traduse înapoi în folclorul și tradiția polonez, și motivele din propria sa pictură. Dintre tablouri sale cele mai cunoscute se numără „Błędne koło” (Cercul nebun), „Melancolia” , „Natchnienie malarza” (Muza pictorului), „Wizja” (O viziune), seria Thanatos, precum și Bajki (basme) și multe altele.
    Multe dintre picturile sale sunt autoportrete în costume elaborate, o marcă a stilului său, afișând un mare simț al umorului. În perioadele 1897-1900 și 1912-1921 Malczewski a lucrat ca profesor al Academiei de Arte Frumoase din Cracovia. A fost ales rector al Academiei în 1912.
    Arta sa a fost comparată cu cea a francezului Gustave Moreau, a elvețianului Arnold Böcklin, și chiar a spaniolului Salvador Dali. Picturile sale au primit onoruri la expoziții internaționale, inclusiv la Berlin în 1891, Munchen în 1892, și la Paris în 1900. 
    Maria Bal
    Malczewski a fost căsătorit cu Maria născută Garlewska și au avut un fiu, Rafał Malczewski născut în 1892, care de asemenea, a ajuns un pictor și care a vândut toate lucrările tatălui său, aflate în posesia Muzeului Național din Varșovia, înainte de al Doilea Război Mondial și s-a stabilit în Montreal mai târziu.
    Se crede că obiectul a numeroaselor studii de nud în picturile lui Malczewski,

    Maria Bal (Balowa) născută Brunicka, a fost, de asemenea, iubita sa de mult timp. 

    A fost unul dintre cei mai venerați pictori polonezi, asociat cu mișcarea artistică „Tânăra Polonie”, care a urmat împărțirii Poloniei. El este considerat părintele simbolismului polonez. A făcut parte din Grupul de la Munchen și a fost membru fondator al Societății artiștilor polonezi Sztuka.
    În creațiile sale Malczewski a combinat stilul predominant al vremurilor sale, cu motive istorice ale martiriului polonez, idealurile romantice ale independenței, tradițiile creștine și grecești, mitologia populară, precum și dragostea sa pentru mediul natural.
    Spre sfârșitul vieții sale și-a pierdut acuitatea vizuală și a murit la Cracovia, la 8 octombrie 1929. El a fost înmormântat la Skalka, Pantheonul Național din Polonia.

    Personalitatea polonă a lunii – Stanisław Lem.

    Scriitorul polonez de science fiction, scriitorul satiric dar și filozoful Stanisław Lem, s-a născut la 12 septembrie 1921 în orașuLvov, Polonia (acum Ucraina). Fiu al unui medic, Lem a început prin a studia medicina. În timpul celui De-Al Doilea Război Mondial  este implicat în rezistenţa poloneză, iar după război, când oraşul său natal devine parte din Uniunea Sovietică, este „repatriat” la Cracovia, cu familia. Între 1939-1941 a studiat la Institutul de medicină din oraşul natal şi a mai lucrat ca ajutor de mecanic auto şi sudor. 
    Ca poet, Lem, a debutat în 1946 şi a început o colaborare cu revista catolică Tygodnik Powszechny, unde publică eseuri şi poezii. Început în acel an, primul roman de ficțiune al lui Lem, Człowiek z Marsa (Omul de pe Marte) a fost publicat în foileton în revista Nowy Świat Przygód din Katowice. Între 1947 și 1950, Lem și-a continuat atât cariera de asistent în cercetarea științifică, cât și

    publicarea de poezii, povestiri și eseuri științifice. În 1951 a publicat prima sa carte Astronauții, care a fost încadrată în genul SF-ului juvenil. Cu adevărat productiv el a devenit după 1956: între 1956 și 1968, Lem, a scris 17 cărți. Opera sa a fost tradusă peste hotare, mai mult în țările din blocul răsăritean.

    În 1957 a publicat prima sa carte filozofică Dialogi care, împreună cu Summa Technologiae (1964), reprezintă cele mai faimoase texte filozofice ale lui.

    În opera sa, Lem aduce în discuție implicațiile filozofice ale tehnologiilor care se aflau doar pe tărâmul SF-ului la acea dată, dar au căpătat importanță în ziua de azi, cum ar fi realitatea virtuală și nanotehnologia. În deceniile care au urmat, el a publicat multe cărți, atât științifico-fantastice, cât și filozofico-futurologice, iar începând din anii ’80 s-a orientat mai mult spre texte și eseuri filozofice. În 1982 a părăsit Polonia, stabilindu-se în Occident, şi abia peste şase ani s-a întors în ţară. În ultimii 20 de ani n-a mai scris literatură SF, ci literatură obişnuită, lucrări şi eseuri futurologice pe care le-a publicat cu regularitate în ziarele din Cracovia. Lem, ale cărui cărţi s-au vândut în peste 27 de milioane de copii şi au fost traduse în peste 40 de

    limbi, a devenit celebru în lumea întreagă datorită Ciberiadei, o serie de povestiri umoristice dintr-un univers mecanizat locuit de roboți (care intră ocazional în contact cu „fețele palide” umane). În 1976, Theodore Sturgeon spunea că Lem e cel mai citit scriitor science-fiction din lume. Printre romanele sale cele mai cunoscute se numără Solaris (1961), Glasul Domnului (1968) și Fiasko (1987), toate prezentând tema majoră a futilității tentativelor omenirii de a înțelege formele extraterestre de viață. În Solaris, Lem descrie o planetă în întregime acoperită de ape, care se dovedeşte a fi, de fapt, o formă de inteligenţă extraterestră. Romanul se constituie astfel într-o meditaţie asupra limitelor înţelegerii umane şi a imposibilităţii comunicării. 

    Problema unei lumi hiper-tehnologizate, în care impulsurile umane se atrofiază, reprezintă o altă temă a cărţilor sale. Până în 1980, îi apare câte o carte în fiecare an. 
    Romanul Solaris a fost ecranizat în 1972 de regizorul rus Andrei Tarkovski și a câștigat Premiul Special al Juriului la Festivalul Internațional de Film de la Cannes în același an. În 2002, Steven Soderbergh a regizat o nouă ecranizare, cu George Clooney în rolul principal.
    Scriitorul, însă, nu a fost un mare fan nici al primei versiuni filmice a lui Solaris, din 1972 şi nici a celei din 2002:

    „Nu pot sa văd acest film de la cap la coada. Medicii îmi recomandă să evit emoţiile puternice. Solaris trebuia să devină o întrebare despre graniţele cunoaşterii umane, şi nu o dramă psihologică de tipul Crimă şi pedeapsă în spaţiul cosmic. Am stat şase săptămîni la Moscova, timp în care m-am certat în continuu cu Tarkovski pe tema felului în care trebuia realizat filmul. Tarkovski dorea să arate în acest film că spaţiul cosmic este extrem de neprietenos şi de potrivnic şi că doar Pământul este minunat. Asta în timp, ce eu cred şi am scris exact contrariul. 

    Filmul Solaris al lui Soderberg, cu toate că a mâncat şi timp şi mijloace financiare, este o neînţelegere totală. Am impresia că acest talentat regizor nu ştia foarte bine ce-şi dorea. Odată mi-a spus că vrea să unească Odiseea spaţială cu Ultimul tangou la Paris. Dar asta este totuna cu a amesteca

    murături cu frişca şi căpşuni!“. 

    Lem este considerat un scritor profund şi subtil. „Dacă Stanislaw Lem nu e propus la Premiul Nobel pentru Literatură până la sfârşitul secolului”, scria în 1983 un critic literar american, „va fi doar fiindcă cineva le-o fi spus acolo că el scrie science-fiction”.
    Opera sa explorează teme filozofice, speculații asupra tehnologiei, natura inteligenței, imposibilitatea comunicării și înțelegerii reciproce, disperarea în fața limitelor omenești, locul omenirii în Univers. Ea este uneori prezentată sub formă de ficțiune, iar alteori sub forma eseurilor sau cărților filozofice. Traducerea operelor sale este dificilă din cauza pasajelor cu expresii elaborate, poeziilor extraterestre sau robotice și numeroaselor jocuri de cuvinte.

    În 1982, datorită declarării legii marțiale în Polonia, Lem s-a mutat în Berlinul de Vest, unde a devenit membru al Institutului de Studii Avansate. Ulterior s-a stabilit la Viena, revenind în Polonia abia în 1988. 
    În timpul unui interviu din 2005, Lem și-a exprimat dezamăgirea provocată de genul science-fiction și pesimismul său privitor la progresul tehnologic. El considera trupul omenesc nepotrivit pentru zborul cosmic, susținea că tehnologia informației păstrează oamenii într-un mediu cu informații de calitate proastă și era de părere că roboții cu adevărat inteligenți nu sunt de dorit și nici nu pot fi construiți.  
    Pe parcursul vieţii sale, dar şi după, Stanislaw Lem, a avut parte de recunoaştere şi diverse premii: Premiul pentru Literatură al Orașului Cracovia (1957); Premiul literar al Ministerului Culturii și Artei și membru onorific al Science Fiction Writers of America (1973); o planetă minoră, descoperită de astronomul sovietic Nikolai Stepanovici Cernik a primit numele său (1979); Premiul literar austriac Franz Kafka (1991); o stradă din Cracovia a primit numele său (2007); Doctor honoris causa la Universitatea din Opole, Universitatea din Lvov, Universitatea Jagiellonă (1998) şi Doctor honoris causa la Universitatea din Bielefeld (2003); în 2011 a fost creat și publicat un logo interactiv Google, cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la publicarea primei sale cărți Astronauții etc..
    Stanislaw Lem a decedat în Cracovia pe 27 martie 2006, la vârsta de 84 de ani, din cauza problemelor cardiace.


    Surse:

    Personalitatea polonă a lunii – BOLESLAW PRUS

    Bolesław Prus, numele adevărat Aleksander Glowacki, scriitor polonez, romancier, jurnalist, nuvelist, foiletonist, reprezentant remarcabil al realismului în proza polonă a secolului al XIX-lea, s-a născut la 20 august 1847 în Hrubieszów, oraş situat astăzi în sud-estul Poloniei, foarte aproape de graniţa cu Ucraina. Glowacki a fost cel mai tânăr fiu al lui Antoni Głowacki şi Apolonia Głowacka, nascuta Trembińska. În 1850, când viitorul Boleslaw Prus avea 3 ani, mama sa a murit şi copilul a fost dat spre îngrijire bunicii sale din partea mamei, Domicela Olszewska din Lublin. În 1856 Prus a ramas orfan şi de

    Casa scriitorului
    din Hrubieszów

    tată. În 1862, fratele lui, Leon, un profesor cu treisprezece ani mai mare, l-a dus în Siedlce, apoi în Kielce. La scurt timp dupa izbucnirea insurecţiei poloneze împotriva Rusiei Imperiale, în ianuarie 1863, Prus, având 15 ani, a fugit de la şcoală pentru a se alătura insurgenţilor. La 1 septembrie 1863, la douăsprezece zile după cea de-a 16-a aniversare, Prus a luat parte la o lupta împotriva rușilor, într-un sat numit Bialka, la patru kilometri la sud de Siedlce. Aleksander a suferit contuzii la nivelul gâtului și răni la ochi cauzate de praful de pușcă, fiind găsit în stare de inconștientă pe câmpul de luptă și dus ulterior la spital în Siedlce. Este foarte posibil ca această experiență să-i fi cauzat agorafobia cu care s-a luptat întreaga viață. Cinci luni mai tarziu, la inceputul lunii februarie, a fost încarcerat în Castelul din Lublin din cauza participării sale în cadrul insurecţiei. Însă ţinând cont de perioada petrecută în arest şi de cei 16 ani ai săi, s-a decis să-l plaseze în custodia unchiului său, Klemens Olszewski. Prus s-a înscris la şcoala gimnazială din Lublin (unde a fost studentul lui Józef Skłodowski, bunicul lui Maria Skłodowska-Curie). După absolvirea din 30 iunie 1866, s-a înscris la Universitatea din Varsovia, secţia matematică. în 1868 însă, a întrerupt studiile sale universitare din cauza problemelor financiare. În 1869 s-a înscris la Institutul de Agricultură si Silvicultură din Pulawy, un oras istoric unde şi-a petrecut o parte din copilărie şi care a fost punctul de pornire pentru povestirea surprinzătoare din 1884, Mucegaiul Pamantului. Cu toate

    Monumentul lui Prus din
    Park Zdrojowy, Nałęczów 

    acestea, foarte curând a fost examtriculat după o confruntare din sala de curs cu un profesor de limbă rusă. De-acum încolo, a studiat pe cont propriu, întretinându-se mai mult din meseria de meditator. În 1872 şi-a început cariera de gazetar. Jurnalismul va deveni „scoala” lui de scris. În 1873, Prus a ţinut doua prelegeri publice ale căror subiecte ilustrează amploarea intereselor sale ştiinţifice: Despre structura Universului şi Despre descoperiri şi invenţii. Ca editorialist, Prus a comentat cu privire la realizările unor oameni de știință şi a îndemnat polonezii să studieze ştiinţa şi tehnologia pentru a dezvolta industria şi comerţul; a încurajat înfiintarea unor instituţii de caritate pentru ajutorarea sectoarelor defavorizate; a descris operele de ficţiune şi non-ficţiune a colegilor scriitori; a lăudat minunile naturale, ca eclipsa de soare (la care a asistat din Mława in 1887 şi care l-a inspirat să scrie romanul Faraonul), şi cele create de mâna omului, ca de exemplu, mina de sare Wieliczka; planul de construcţie al Turnului Eiffel din cadrul expozitiei

    din 1889 de la Paris si Nałęczów.

    După ce Prus a început să scrie editoriale în mod regulat, săptămânal, s-a

    Zloţi polonezi
    cu chipul lui Boleslaw Prus

    stabilizat financiar, fapt ce i-a permis în ianuarie 1875 să se căsătorească cu o verişoară mai îndepartată din partea mamei sale, Oktawia Trembińska. Aceasta era fiica lui Katarzyna Trembińska, în casa căreia a locuit timp de doi ani după ce a fost eliberat din închisoare. Cuplul a adoptat un baiat, Emil Trembiński (născut in 11 septembrie 1886, fiul cumnatului său, Michał Trembiński, care a murit în 10 noiembrie 1888). Emil va servi ca model pentru Rascal în capitolul 48 din romanul Faraonul. În 18 februarie 1904, la vârsta de 17 ani, Emil s-a împuşcat mortal în piept, în contextul unei iubiri neîmpărtăşite. S-a susţinut că în 1906, Prus, în vârstă de

    Romanul Păpuşa

    59 de ani, a avut un fiu, Jan Bogusz Sacewicz. Mama baiatului a fost Alina Sacewicz, văduva dr. Kazimierz Sacewicz, fizician şi gânditor sociolog, pe care Prus l-a cunoscut la Nałęczów.  Deşi Prus a fost un scriitor talentat, cunoscut iniţial ca umorist, nu a avut încredere în valoarea operei sale jurnalistice si literare. Prin urmare, la începutul carierei sale în 1872, la vârsta de 25 de ani, şi-a luat pseudonimul de „Prus” (Prusl a fost blazonul familiei sale), folosindu-l în operele sale fictţionale şi în editorialele publicate la ziar, păstrând numele său real, Aleksander Głowaki, pentru scrierile „serioase”. El a continuat să lucreze ca jurnalist până la sfârşitul carieriei sale, chiar şi după ce a cunoscut succesul ca autor de povestiri scurte si romane. Mult timp, Prus a evitat să scrie ficţiune istorică, argumentând că aceasta va denatura în mod inevitabil istoria. El a

    Romanul Faraonul

    criticat romancierii istorici contemporani pentru greşelile lor in acurateţea istorică, inclusiv eşecul lui Henryk Sienkiewicz în portretizarea scenelor militare din Trilogia sa, ce descria secolul al XVII-lea şi logistica de război. Doar în 1888, cand Prus avea 40 de ani, a scris prima sa ficţiune istorică: o poveste scurtă, dar uimitoare O legenda a vechiului Egipt. Aceasta poveste îi va servi, câţiva ani mai târziu, ca o schiţă preliminară pentru primul său roman istoric, Faraonul (1895).

    În cele din urmă, Prus a scris 4 romane despre ceea ce el a mentionat într-o scrisoare din 1884, ca mari întrebări ale epocii noastre: Avanpostul (1886) despre ţăranii polonezi, Păpuşa (1889) despre aristrocraţie şi orăşeni idealişti, care se luptă să implementeze reforme sociale; Emancipatele (1893) despre framântările feministe şi singurul roman istoric, Faraonul (1895) despre mecanismele puterii politice. 
    Mormântul lui
    Bolesław Prus
    Opera de cea mai mare întindere şi cu cel mai universal interes este romanul Faraonul. El a fost adoptat de regizorul Jerzy Kawalerowicz într-o peliculă cinematografică omonimă în 1966. Filmul a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin în 1967.
    Dupa ce a vândut romanul Faraonul editurii Gebethner şi Wolff, Prus a pornit într-o călătorie de 4 luni. El a vizitat Berlin, Dresden, Karlsbad, Nuremberg, Stuttgart si Rapperswill. Etapa finală a călătoriei lui Prus l-a dus la Paris, unde a fost împiedicat de agorafobia de care suferea, să traverseze râul Sena pentru a vizita orasul

    sudic, Left Bank. 

    În 1912 Bolesław Prus a murit.
    Monumente ale scriitorului sunt instalate la Hrubieszov, Nałęczów  şi Varşovia

    Personalitatea polonă a lunii – IRENA SENDLER

    Irena Krzyżanowska, Sendler după căsnicie (pol.Sendlerowa), s-a născut la 15 februarie 1910 în Otwock, Polonia.Tatăl ei, Stanisław Krzyżanowski a fost medic și șef al spitalului. El mereu a tratat gratuit pe cei săraci. De la o vârstă fragedă, părinţii ei i-au inspirat ideea că oamenii sunt împărțiți în buni și răi, indiferent de rasă, naţionalitate sau religie. Şi fata s-a dovedit a fi o elevă foarte bună. Dacă e să menţionăm despre familia Irenei, ei erau creştini.

    Când Irene împlinise vârsta de 7 ani, tatăl ei s-a stins din viaţă. El a murit de tifos în 1917, fiind  infectat de la pacienţii pe care colegii sai au evitat să-i trateze. Mai târziu ea de multe ori îşi amintea cuvintele tatălui său, ca o îndrumare, care spunea, la scurt timp înainte de moartea sa: Dacă vezi că cineva se îneacă, trebuie să sari în apă pentru a-l salva, chiar dacă nu știi cum să înoţi. Fata a rămas singură cu mama ei. Peste un timp în casa lor au venit reprezentanții comunității evreiești locale. Oamenii îi erau foarte recunoscători tatălui Irenei pentru îngrijirile medicale gratuite și au decis să facă ceva pentru a-i ajuta familia rămasă fără susţinere. Astfel ei s-au oferit să plătească educația fetei, până când ea va împlini optsprezece ani. Mama ei, care ştia nu din auzite despre sărăcia ce domina în rândurile evreilor, a refuzat oferta generoasă, însă nu a uitat să-i spună fiicei. Aceasta a lăsat o impresie de neuitat asupra Irenei. În 1920, mama si fiica pleacă la Varșovia, unde mama Irenei se ocupă de confecţionarea florilor din hârtie şi brodarea şerveţelelor. Acest lucru abia le salvează de la sărăcie. 
    În Polonia antebelică erau răspândite prejudecăți comune împotriva evreilor.
    Dar mulți polonezi s-au opus acestor prejudecăți şi una dintre cei mai curajoşi, a fost Irena Sendler. În sălile de curs de la Universitatea din Varșovia, unde a studiat limba și literatura poloneză, ea si „tovarăşii de idei” se aşezau în mod deliberat pe băncile pentru evrei (pe ultimile rânduri ale auditoriilor Universităţilor de pe teritorul Poloniei, în anii 1930 se instalau bănci speciale pentru studenţi evrei – ghetto ławkowe). Când huliganii naționaliști au bătut o prietenă evreică a Irenei, ea a şters din carnetul său de studentă ştampila care îi permitea să stea pe locuri „privilegiate”. Pentru aceasta ea fost suspendată de la școală timp de trei ani. Ea a acţionat mereu după chemarea inimii.
    Aceasta era Irena Sendler la momentul când fasciştii au invadat Polonia –  avea 30 de ani.

    Irena cu soţul Stefan şi fiica

    În timpul ocupației naziste evreiii, din Varșovia și orașele mici, au fost duşi ca o turmă de vite în ghetoul urban: patru kilometri pătrați, pentru aproximativ cinci sute mii de evrei, copii și adulți. Condițiile de trai erau groaznice. Irena, s-a angajat la Departamentul de asistenţă socială şi putea merge în acest ghetou. Ea le ducea pe ascuns locuitorilor haine, alimente, medicamente, iar când a fost emisă interdicţia de a vizita evreii, ea a început a merge într-acolo în calitate de angajată a serviciului de sănătate. Din 1942, organizația Żegota (pol. Rada Pomocy Żydom), care sprijinea acțiunea de salvare și adăpostire a evreilor între anii 1942 și 1945, a ajutat-o pe Irena Sendler într-o acțiune pe scară largă pentru a salva copii evrei. Ea lucra sub pseudonimul Iolanta. Un plus mare era faptul că Sendler cunoştea bine oamenii din ghetou, iar acest lucru a servit drept o bază bună pentru succesul acțiunii. În ghetou, Irena Sendler mergea din casă în casă, în beciuri, barăci și căuta familiile cu copii. Fasciştii lichidau din zi în zi sute de oameni şi pe lângă aceasta mai aveau şi doi aliaţi de încredere: foamea şi tifosul. În fiecare dimineață, Irena vedea copii evrei cerșind pe stradă o bucată de pâine, iar seara (când se întorcea acasa), acești copii erau deja morți, acoperiţi cu hârtie. „A fost un adevărat iad – sute de oameni mureau pe străzi …”. Astfel Irena şi-a dat seama, copiii trebuie salvaţi cu orice preţ. Naziștii se temeau de epidemii, şi anume din această cauză le-au permis lucrătorilor în domeniul sănătății contactul cu evreii. Astfel ei aveau acces în gheto-ul bine păzit pentru a distribui medicamente.Toţi evreii din ghetou erau obligaţi să poarte, cusut pe mâneca hainei, semnul numit Steaua lui David, spre a putea fi observaţi mai uşor de nazisti. În cadrul vizitelor făcute în ghetou, Irena purta şi ea pe mâneca hainei  (spre a nu atrage atenţia militarilor asupra ei) Steaua lui David , în semn de solidaritate cu evreii.

    1 mai 1948.Varşovia

    Această lacună „legală” i-a permis să salveze mulţi evrei. Sendler organiza în taină transportarea copiilor- cu vârsta cuprinsă între câteva luni şi cincisprezece ani – din ghetou la libertate. Irena se folosea de frica naziștilor faţă de  epidemie și a găsit patru drumuri pentru a scoate copiii din acel iad. Ea nu acţiona de una singură, în toate povestirile despre activitatea sa sunt menţionaţi şi alţi oameni. Este cunoscut şoferul camionului, în caroseria căruia erau exportaţi copiii. Mai avea şoferul şi un câine care era mereu cu el în cabină. În momentul când vedea naziştii, îl călca fără milă pe labe, şi el, săracul, începea să latre jalnic. Lătratul trebuia să înăbuşe plânsetul copilului, dacă la acel moment el se auzea din caroserie. Câinii învaţă repede, astfel în curând el pricepea ce are de făcut, la prima mişcare a piciorului. Şi acest câine a ajutat la salvarea copiilor. La fel şi surorile medicale – voluntare, care le dădeau copiilor câte o doză mică de sonnifere, apoi împreună cu cadavrele îi scoteau în oraş. Mai era, de asemenea, celebrul tramvai nr.4, „tramvaiul vieţii”, cum era numit, care stopa şi pe teritoriul ghetoului. Asistentele medicale ascundeau copiii în cutii de

    carton sub scaune și le acopereau cu corpurile sale. Copiii mai erau scoşi şi în saci de gunoi, sau în baloturi cu resturi medicale. În acest mod, Irena, a scos-o şi pe fiica sa vitregă Elżbieta Ficowska, care la moment nu avea nici 6 luni. Părinții fetei au fost uciși de către naziști. Ulterior a fost necesar de schimbat numele şi prenumele copilului. „Fără Sendler nu aş fi supraviețuit „, – spune fosta copiliţă, care acum are peste şaizeci de ani și care a aflat adevărul abia la 17 ani. „Cea mai mare traumă pentru mine a fost realizarea faptului că femeia pe care am iubit-o toată viaţa mea ca o mamă, de fapt, nu este mama mea.” Elżbieta conduce „Asociatia Copiilor Holocaustului.” Copiii mai erau scoşi afară şi prin canale de canalizare, odată Sendler a ascuns copilul chiar sub fusta sa. Copiii mai mari erau  conduşi prin pasaje secrete ale clădirilor care înconjurau ghetoul. Operaţiunile erau calculate, fără nici o exagerare, pe secunde. 
    Erau şi momente dificile. Irene îşi amintea: „Am fost martoră la scene teribile în care, de exemplu, tatăl era de acord să se despartă de copil, iar mama nu accepta categoric. Țipete, plânsete … A doua zi, de cele mai multe ori această familie era deja trimisă înt-un lagăr de concentrare „. „Da, adevărații eroi erau aceste mame – spunea ea- care îmi încredinţau copiii săi.”
    Toată lumea ştia sigur un lucru: dacă copiii rămân în ghetou, ei vor muri. 

    Irena cu fiica  şi fiul. 1951

    Irena a calculat că, în scopul salvării unui copil, trebuiau împlicaţi 12 oameni din afara ghetoului, care lucrau în secret: şoferi auto, angajați, cei care făceau rost de cartele pentru mâncare, asistente medicale. Dar în cele mai multe cazuri, acestea erau familiile sau congregațiile religioase care puteau adăposti fugarii. Copiilor li se dădeau nume noi, apoi erau plasaţi în mănăstiri, orfelinate, spitale şi familii. „Nimeni nu a refuzat niciodată să ia copii evrei ce au nevoie de adăpost” – scria Irena. Pentru a aranja viaţa copiilor în libertate, ajuta organizația Żegota. În total această organizaţie a salvat aproximativ 80000 de evrei. 
    Tragic paradox: să smulgi copiii din ghetou, era uneori mai ușor decât să-i menţii în viaţă la libertate. Copiii erau ascunşi în cele mai neașteptate locuri. Una dintre ascunzători a fost menajeria din Varşovia, unde actorul Aleksander Zelwerowicz şi alpinistul Wojciech Jukawski au ascuns 40 de copii. Eroine adevărate au fost şi călugărițele poloneze. Ajutând-o pe  Sendler, ele au salvat 500 de copii evrei, plătind pentru aceasta cu propria viață: în 1944, la cimitirul din Varșovia, naziștii le-au udat cu benzină și le-au ars de vii. Irena Sendler risca şi ea cu propria viață şi cu viața mamei sale, pentru că ajutorul dat evreiilor era considerat o crimă care se pedepsea cu moartea.
    Această femeie mică, nu era doar un om curajos, dar, de asemenea, foarte organizată şi un angajat responsabil. Pentru fiecare copil ea deschidea o fişă personală, unde înregistra fostul nume, numele actual şi adresa familiei adoptive. Era un întreg sistem de salvare, care activa în mijlocul disperării, foamei, întunericului și distrugerii.
    În 1943, în urma unui denunţ anonim, Irena Sendler a fost arestată. Gestapo-ul a venit după ea, la 20 octombrie, de ziua ei onomastică. Irena i-a dat actele copiilor prietenei sale să le ascundă, iar ea a mers să deschidă uşa.

    Prietena ei nu a fost arestată. Gestapoviştii negăsind nici un document, au considerat-o o participantă, însă nu figura principală a reţelei de salvare din ghetou. Totuşi ea a fost arestată.

    Irena şi Yad Vashem. 1983

    Irenei îi era foarte frică de torturi, dar mai presus de toate ei îi era frică să nu se piardă listele cu numele copiilor evrei. Gestapoviştii i-au rupt mâinile și picioarele, însă nici aşa Irena nu a dezvăluit nimic. În timpul interogatoriilor, Irenei îi arătau un dosar gros cu denunțuri de la prieteni și străini. Erau şi momente de înviorare, când ea primea bileţele de la prieteni: „Facem totul pentru a te scoate din acest iad.” Ea nu le-a divulgat germanilor locul unde se afla copacul, la rădăcinile căruia era îngropat borcanul cu numele şi adresele copiilor, astfel ei nu puteau fi găsiţi şi trimişi la Treblinka. Ea nu a divulgat nici numele colegilor săi din municipalitate, care se ocupau de actele copiilor, nici pe cei care au ajutat-o să scoată copiii din ghetou. Ea nu numai că nu a trădat pe nimeni, dar nici nu a uitat să zâmbească mereu. Toată lumea care a cunoscut-o, au spus că ea mereu zâmbea. In toate fotografiile, Irena Sendler zâmbeşte mereu. Trei luni de zile, naziştii au ţinut-o prizonieră în închisoarea Pawiak, apoi au condamnat-o la moarte prin împuşcare. Atunci colegii Irenei, au găsit o cale de înţelegere cu un ofiţer al gestapo-ului si l-au mituit. Sendler a fost lăsată să plece, anunţându-se oficial moartea ei. S-a întâmplat la sfârșitul lunii februarie 1944. Cu câteva ore înainte de moarte Irena, „răscumpărată” deja, a fost chemată la anchetator pentru interogatoriu. Interogatoriul desigur nu a avut loc. Ea a cu mâinile şi picioarele rupte, faţa plină de vânătăi, a fost aruncată în pădure, de unde cei din Żegota au luat-o şi au adapostit-o în locuri secrete, unde aceasta şi-a revenit de pe urma torturilor de nedescris. I-au făcut acte pe un alt nume. Iar în ziua următoare, Irena şi-a găsit numele în lista celor împuşcaţi. De aici încolo ea nu a mai fost căutată – rugăciunile copiilor salvaţi de ea, au protejat-o. Până la sfârșitul războiului ea a trăit ascunsă, dar a continuat să ajute copiii evrei.

    După război, Irena Sendler a dezgropat borcanul cu numele copiilor, când s-a si aflat numarul lor total, anume 2.500 de copii. Listele cu nume, fiind întocmite atât cu numele reale, cât si cu cele fictive, au ajutat semnificativ la cautarea si aflarea copiilor evrei, aceştia putând fi înapoiaţi astfel părinţilor

    Irena cu nepoţica. 1987

    lor, rămaşi în viaţă. Din păcate însa, prea puţini copii şi-au mai regăsit părinţii, cei mai mulţi dintre aceştia fiind omorâţi în lagarul de exterminare de la Treblinka, ori în alte asemenea locaţii. Mulți dintre copiii salvaţi, fiind deja în vârstă, au încercat şi ei să o găsească ca să-i mulţumească.

    Întreaga listă ea transmis-o lui Adolf Berman, care era secretar Żegota, iar în 1947 a devenit Şef al Comitetului Central al evreilor din Polonia. Comitetul găsea copiii salvați și îi trimitea în Israel. Nici în Polonia postbelică, Irena Sendler nu a putut să se bucure de linişte, comuniştii persecutând-o pentru relaţiile acesteia cu Guvernul Polonez, 
    în vremea exilului. In aceasta perioadă, datorită stresului, ea l-a avortat spontan pe cel de-al doilea ei copil.  După război, Irena Sendler a continuat să lucreze pentru asistența socială, a creat adăposturi pentru copii și bătrâni. De către ea a fost creat şi Centrul pentru îngrijirea mamei și a copilului. Într-un interviu, ea a fost întrebată care a fost cel straşnic moment din viața ei? Ea a răspuns că în amintirea ei va rămâne pentru totdeauna o

    imagine: O coloană de copii-evrei orfani din ghetou, îmbrăcați în costumaşe și rochiţe care le purtau ​​la biserică, iar în fruntea coloanei un preot. El a mers cu ei până la moarte.
    În 1965, Irena Sendler a fost recunoscută drept unul dintre cei mai drepţi şi curajoşi oameni ai lumii, de către Yad Vashem (Memorialul Victimelor Holocaustului), o instituţie oficială a statului Israel, constituită în anul 1953, la Ierusalim, print-o hotârare a parlamentului israelian. In anul 2003, Papa Ioan Paul al II-lea i-a trimis Irenei Sendler o scrisoare personală, apreciindu-i

    2003. Oferirea
    Ordinului Vulturul Alb

    eforturile făcute în vremea celui de-al Doilea Razboi Mondial. În data de 10 octombrie 2003, Sendler a fost onorată cu Ordinul Vulturului Alb, cea mai înaltă decoraţie civila poloneză, si cu Premiul Jan Karski, Pentru Curaj si Inimă, daruit de Centrul Cultural Polonez din Washington. In ziua de 14 martie 2007, la varsta de 97 de ani, ea a fost onorată şi de Senatul Poloniei. Tot în anul 2007, ea a fost nominalizată si la Premiul Nobel, pentru PacePremiul, însă a fost oferit lui Al Gore, pentru un slideshow despre încălzirea globală.  Iar la 11 aprilie 2007, pe când avea 97 de ani, Irena Sendler – la popunerea unui adolescent din Zielona Gora – a fost decorată cu Ordinul Zâmbetuluisingurul premiu din lume, care se acordă adulţilor de către copii.  Conform tradiției, înainte de a primi premiul ea a trebuit să bea un pahar de suc ​​de lamaie, iar apoi să zâmbească. Irena Sendler era foarte mândră de acest premiu, doar el a fost oferit de copii.
    În acelaş an, la 24 mai i-a ​​fost oferit titlul de Cetăţean de onoare al Varșoviei şi oraşului Tarczyn.
    Onorurile si premiile vor continua să apară, până în ultima zi a vieţii ei, dar şi după aceasta.

    După viaţa Irenei Sendler, model de mamă prin excelenţă, a fost turnat filmul Inima curajoasa a Irenei Sendler. Filmul a fost realizat în anul 2009, sub regia lui John Kent Harrison, de catre doua companii de film, una americana şi alta poloneză. Scenariul filmului a fost scris de John Harrison, împreuna cu Lawrence John Spagnola si Anna Mieszkowska, pe baza cărţii biografice Mama

    copiilor din vremea holocaustului, scrisă de cea din urmă, în anul 2005. Filmul dedicat Irenei Sendler, având o durată de 95 de minute, a fost realizat în Riga, capitala Letoniei, între 13 noiembrie 2008 şi 22 decembrie 2008; după lansarea acestuia, în aprilie 2009, el a fost nominalizat în cadrul festivalurilor de premiere Emmy si Golden Globes.

    Cartea Mama copiilor din vremea Holocaustului si filmul Inima curajoasă a Irenei Sendler înfatişează povestea reală a Irenei Sendler, o asistentă socială din Polonia celui de-al Doilea Razboi Mondial, care, în ciuda tuturor interdicţiilor naziste, a salvat aproximativ 2.500 de copii evrei. 
    Irena Sendler a murit la Varsovia, în ziua de 12 mai 2008, declarând lumii: „Fiecare copil salvat cu ajutorul meu este o implinire a rostului meu pe Pamant,şi nu un titlu de glorie.”

    Sursa: Wikipedia;heroes-of-faithselfire.com