Dialog cu cititorul: Ana Gojin

Impresiiile utilizatorilor despre carte, lectură,
despre activitatea bibliotecii în general,
impresii de călătorie, poezii ş.m.a

Ana Gojin, studentă a Academiei de Muzică, Teatru si Arte Plastice. Îi place muzica și literatura, deaceea se dedică zi de zi artei și frumosului.

12294826_1531856253798923_6716523473690034972_n
De mic copil, lectura a fost hobby-ul meu preferat. Din momentul în care am înțeles că abilitatea de a citi ne poate dărui nenumărate clipe de fericire, am fost nedespărțită de carte. De la biblioteca școlii am citit și recitit toate cărțile și mereu îmi doream ceva nou.

Mica bibliotecă, ascunsă sub umbra pomilor ,nu am văzut-o din prima, dar mă bucur că am hotărât să intru aici. La filiala ”A. Mickiewicz” îmi place mult atmosfera caldă și bunăvoința bibliotecarelor, asta te face să îți dorești să tot revii aici.
 Pe unul din rafturile bibliotecii am și găsit cartea, ce a devenit cea mai importantă descoperire literară pentru mine: ”Contele de Monte Cristo” de Alexandre Dumas. O carte absolut captivantă și, fără îndoială, una dintre cele mai cunoscute romane ale lui Dumas. Este genul de carte care ți-ai dori să nu se mai termine. Se citește cu sufletul la gură și te prinde în vraja ei din primele rânduri. Dragoste, prietenie, ură, trădare, răzbunare, obsesie și un strop de bunătate – acest roman e un adevărat cocktail de sentimente și trăiri omenești.
În special te surprinde măiestria cu care au fost împletite toate evenimentele și ”ingeniozitatea” contelui, care transformă o banală istorie despre răzbunare în ceva absolut inedit și îndrăzneț.
Vă propun cu mare drag să lecturați această carte, nu veți regreta!!
Și, nu uitați nici de mica noastră bibliotecă, unde mereu poți găsi ceva pe placul inimii.

Mult succes tuturor!!!

POLONEZII ÎN CĂRŢI: William Saroyan “Aventurile lui Wesley Jackson”

O carte emoţionantă, copleşitoare prin sentimentele profund umane descriese de autor, cartea a stârnit controverse dinainte de a fi tipărită. Autorul ura armata şi războil care îl obligaseră la satisfacerea serviciului militar. O poveste despre suferinţele soldaţilor în timpul instrucţiei, despre dificultăţile generate câteodată oamenilor mai sensibili de disciplina cazoană absurdă, dar mai ales o mărturie despre camaradenia dintre oamenii care-şi doreau cu toţii un singur lucru – să scape cu bine din marele război. Din acest grup de camarazi, face parte şi sergentul  Cacalokowitz, un polonez care câştigă respectul şi prietenia soldaţilor, datorită modestiei lui.

…Într-o seară, după ce sergentul pe care-l aveam în acele zile, pe nume Cacalokowitz, ne-a muştruluit o jumătate de oră, cu buza de jos ţuguiată, cum făcea când îşi alegea cu grijă cuvintele, încheie astfel: Comandantul companiei mi-a cerut să vă spun ceva neoficial. Ceva ce trebuie să rămână între noi. Armata n-are nevoie de “zâne “ – aşa că oricare dintre voi, băieţi, e “zână”, să vină la mine după exerciţiu, pentru că şefu  zice că nu-I vina lui. Doar că armata n-are nevoie de aşa ceva. A-ţi priceput?

…Aveam obiceiul să ne strângem în jurul lui Cacalokowitz după ce terminam pregătirile, să aflăm ce bârfe mai circulau prin unitatea militară şi să glumim cu el – aşa că la fel am făcut şi acum. Camarazii glumeau, alegându-şi excelent cuvintele.                        

    …Şi l-ai făcut cu ştaif, zise Joe Foxhall. Eşti un european, sergent, asta eşti.
 Ce-i aia european? Întrebă Cacalokowitz.
 Vrei să spui că nu ştii ce-i aia un european, sergent? Sunt polonez, zise Cacalokowitz.
 Eşti un cetăţean al lumii, zise Joe. Asta eşti.
 
OK, răspunse sergentul.

…L-am privit pe Lou Marriacci cum se-ndepărtase, proptindu-l pe sergentul Cacalokowitz. Era ceva aproape minunat, deşi nu-mi puteam da seama ce anume. Poate faptul că sergentul îl rugase pe Lou: Mergi mai încet, sunt rănit. Simt cum mi se scrurge sângele dintr-o rană. 

…Era aproape opt jumătate, când m-am întors la cazarmă, aşa că m-am dus direct spre postul subofiţerilor şi i-am înapoiat sergentului Cacalokowitz lucrurile. Stătea în spatele micului birou, uitându-se pe lista cu cei bolnavi. Şi el arăta destul de bolnav. Când se uita în sus, la mine, n-am zâmbit sau altceva. Nu era nimeni acolo, aşa c-am scos lucrurile din buzunar şi i le-am dat. M-a privit ca şi cum ar fi vrut să afle ce ştiam şi cred că şi-a dat seama că ştiu multe pentru că mi-a zis scurt:                                                                      – Mulţumesc, Wesley!

…Fuseserăm deja despărţiţi de o mulţime de lucruri, iar acum urma să nu ne mai vedem prietenii pe care de-abia ni-i făcuserăm în armată. Sergentul Cacalokowitz ştia ce simţim fiindcă într-o seară ne spuse: – Dacă voi, cei din compania B, vreţi să daţi o petrecere înaintea plecării, OK, daţi-i bătaie, dar zic să vă grăbiţi din cauza că unii dintre voi s-ar putea să plece într-o clipă.

“Nu-i nici un dubiu că omul ajunge să fie un luptător curând după ce e luat la armată, dar nu cred că este exact acelaşi tip de luptător la care se referă armata.

Recomandăm spre lectură!