POLONEZII ÎN CĂRŢI: William Saroyan “Aventurile lui Wesley Jackson”

O carte emoţionantă, copleşitoare prin sentimentele profund umane descriese de autor, cartea a stârnit controverse dinainte de a fi tipărită. Autorul ura armata şi războil care îl obligaseră la satisfacerea serviciului militar. O poveste despre suferinţele soldaţilor în timpul instrucţiei, despre dificultăţile generate câteodată oamenilor mai sensibili de disciplina cazoană absurdă, dar mai ales o mărturie despre camaradenia dintre oamenii care-şi doreau cu toţii un singur lucru – să scape cu bine din marele război. Din acest grup de camarazi, face parte şi sergentul  Cacalokowitz, un polonez care câştigă respectul şi prietenia soldaţilor, datorită modestiei lui.

…Într-o seară, după ce sergentul pe care-l aveam în acele zile, pe nume Cacalokowitz, ne-a muştruluit o jumătate de oră, cu buza de jos ţuguiată, cum făcea când îşi alegea cu grijă cuvintele, încheie astfel: Comandantul companiei mi-a cerut să vă spun ceva neoficial. Ceva ce trebuie să rămână între noi. Armata n-are nevoie de “zâne “ – aşa că oricare dintre voi, băieţi, e “zână”, să vină la mine după exerciţiu, pentru că şefu  zice că nu-I vina lui. Doar că armata n-are nevoie de aşa ceva. A-ţi priceput?

…Aveam obiceiul să ne strângem în jurul lui Cacalokowitz după ce terminam pregătirile, să aflăm ce bârfe mai circulau prin unitatea militară şi să glumim cu el – aşa că la fel am făcut şi acum. Camarazii glumeau, alegându-şi excelent cuvintele.                        

    …Şi l-ai făcut cu ştaif, zise Joe Foxhall. Eşti un european, sergent, asta eşti.
 Ce-i aia european? Întrebă Cacalokowitz.
 Vrei să spui că nu ştii ce-i aia un european, sergent? Sunt polonez, zise Cacalokowitz.
 Eşti un cetăţean al lumii, zise Joe. Asta eşti.
 
OK, răspunse sergentul.

…L-am privit pe Lou Marriacci cum se-ndepărtase, proptindu-l pe sergentul Cacalokowitz. Era ceva aproape minunat, deşi nu-mi puteam da seama ce anume. Poate faptul că sergentul îl rugase pe Lou: Mergi mai încet, sunt rănit. Simt cum mi se scrurge sângele dintr-o rană. 

…Era aproape opt jumătate, când m-am întors la cazarmă, aşa că m-am dus direct spre postul subofiţerilor şi i-am înapoiat sergentului Cacalokowitz lucrurile. Stătea în spatele micului birou, uitându-se pe lista cu cei bolnavi. Şi el arăta destul de bolnav. Când se uita în sus, la mine, n-am zâmbit sau altceva. Nu era nimeni acolo, aşa c-am scos lucrurile din buzunar şi i le-am dat. M-a privit ca şi cum ar fi vrut să afle ce ştiam şi cred că şi-a dat seama că ştiu multe pentru că mi-a zis scurt:                                                                      – Mulţumesc, Wesley!

…Fuseserăm deja despărţiţi de o mulţime de lucruri, iar acum urma să nu ne mai vedem prietenii pe care de-abia ni-i făcuserăm în armată. Sergentul Cacalokowitz ştia ce simţim fiindcă într-o seară ne spuse: – Dacă voi, cei din compania B, vreţi să daţi o petrecere înaintea plecării, OK, daţi-i bătaie, dar zic să vă grăbiţi din cauza că unii dintre voi s-ar putea să plece într-o clipă.

“Nu-i nici un dubiu că omul ajunge să fie un luptător curând după ce e luat la armată, dar nu cred că este exact acelaşi tip de luptător la care se referă armata.

Recomandăm spre lectură!