Bibliotecile din Polonia în timpul celui de al Doilea Război Mondial

Pe lângă pierderile umane și materiale, al Doilea Război Mondial a provocat Poloniei pierderi culturale enorme, cu distrugerea operelor de artă și a cărților.

Simbolul cel mai grăitor al acestor evenimente tragice, este o urnă cu cenușă strânsă de la biblioteca Okólnik, o comoară a moștenirii naționale în timpul războiului. Nimeni însă nu știe și nu va afla vreodată, ce carte a devenit parte din conținutul urnei.

La moment, urna se află acum în sala Wilanowska a Palatului Republicii Polone, lângă Piața Krasiński din Varșovia. Un dulap de sticlă conține o formă în care recunoaștem forma unui volum pietrificat, carbonizat, înconjurat de bulgări de cenușă .

De asemenea, nu știm cât de mult timp conținutul urnei își va menține forma actuală, deoarece micro-mișcările și oscilațiile fac ca materia sensibilă să se prăbușească încet. Se pare că este o chestiune de câteva decenii, până când forma sa nu va mai fi deloc recunoscută.

Ceea ce știm, este că acest fragment a fost salvat dintr-un adevărat cimitir de cărți, în care sediul Bibliotecii Krasiński din Varșovia se transformase după căderea Revoltei de la Varșovia. Urna este un memento simbolic al istoriei pe timp de război, în special efortul inamicilor de a distruge în mod organizat, cultura polonă.

Din 1930, Biblioteca Krasiński și-a avut sediul la un palat nou ridicat de pe strada Okólnik nr. 9. Cu toate acestea, istoria sa datează din 1844, atunci Wincenty Krasiński, tatăl poetului romantic Zygmunt Krasiński, a fondat o bibliotecă în Opinogóra, pe moșia familiei sale, într-un sat din orașul Ciechanów, Voievodatul Mazovia.

Biblioteca, care includea arhivele familiei Krasiński, precum și colecții minunate de tipărituri vechi, manuscrise și hărți, a ajuns să includă și colecția muzeală a lui Konstanty Świdziński, din 1860. Împreună cu biblioteca familiei Zamoyski și biblioteca familiei Przeździecki , a făcut parte dintre cele mai bune colecții naționale de cărți și manuscrise și o parte semnificativă a moștenirii culturale poloneze.

Potrivit cercetătorului Hanna Łaskarzewska, ca urmare a bombardamentelor din septembrie și a distrugerii premeditate din octombrie 1944, numărul total al distrugerii a numărat aproape 80 de mii de tipărituri vechi (în mare parte documente poloneze prețioase din secolele XVI-XVIII), 26 de mii de manuscrise, 2500 de incunabule, (cel mai vechi tipărit datând dinainte de 1500 d.Hr.), 100 de mii de desene și gravuri, 50 de mii de partituri muzicale și de teatru, o bogată colecție cartografică și unele dintre cataloage și inventare.

În incendiile de la Okólnik, cel mai mare prejudiciu, atât din punct de vedere calitativ, cât și cantitativ, a avut de suferit colecția Bibliotecii Naționale. Pagubele totale aduse Bibliotecii, au fost cărți prețioase ale colecției, manuscrisele care datează din secolul al XVI-lea, fragmente ale manuscrisului lui Pan Tadeusz, ale lui Adam Mickiewicz.

Tot printre aceste pierderi valoroase, se află și materiale ale scrierilor originale ale lui Juliusz Słowacki și ale lui Zygmunt Krasiński. Acesta din urmă cuprindeau corespondența sa, eseurile școlare, exercițiile și transcrierile sale. Toate acestea au fost distruse. Singurele materiale care au supraviețuit din colecția familiei Krasiński, au fost cele încorporate anterior în colecțiile Bibliotecii Universitare și Bibliotecii Naționale ca parte a Staatsbibliothek Warschau.

De-a lungul anilor 1939-1944, majoritatea bibliotecilor din Varșovia au ars, iar orașul a devenit o ruină cu grămezi de cărți, mai mult sau mai puțin incinerate.

Germanii au ars bibliotecile poloneze până la capăt, pentru că au făcut față amenințării pe care o declaraseră în timpul negocierilor de după căderea Revoltei: „Ceea ce nu este transportat în afara orașului va fi ars”.

Cu doar două ore înainte de a părăsi Varșovia, la mijlocul lui ianuarie 1945, soldații germani au incendiat etajele inferioare ale Bibliotecii Publice de pe strada Koszykowa, unde incendiul rezultat a distrus peste 300 de mii de volume.

Procentul de pierderi din timpul războiului în colecțiile bibliotecii poloneze:

Centralna Biblioteka Wojskowa (Biblioteca Militară Centrală) – 99% (406 000 de unități);

Biblioteka Politechniki Warszawskiej (Biblioteca Politehnică din Varșovia) – 97% (129 000);

Biblioteka Sejmowa (Biblioteca Parlamentului Inferior din Sejm) – 93% (80 000);

Główna Biblioteka Judaistyczna przy Wielkiej Synagodze (Biblioteca principală iudaistă a Marii Sinagogi) – 90% (36 600);

Biblioteka Ordynacji Przeździeckich (Biblioteca de hirotonire Przeździeccy) – 85% (51 000);

Biblioteka Ordynacji Zamoyskich (Biblioteca de hirotonire Zamoyscy) – 84% (100 000);

Biblioteka Publiczna m.st. Warszawy (Biblioteca publică a Varșoviei) – 72% (400 000)

În total, cele mai mari biblioteci științifice din Varșovia au pierdut aproximativ 1.620.000 de unități, ceea ce constituia aproximativ 50% din colecția lor de dinainte de război.

Urna a rămas un simbol al tragediei pe care au suferit-o bibliotecile în Polonia, în perioada celui De-al Doilea Război Mondial.

Surse: sbp.pl; bn.org.pl;

POLONEZII ÎN CĂRȚI: Ruta Sepetys „O mare de lacrimi”

Romanul „O mare de lacrimi” de Ruta Sepetys, este o ficțiune istorică pentru adolescenți și tineri. Acțiunea are loc la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, în Prusia Răsăriteană, unde mii de refugiați caută cu disperare o cale de scăpare din calea morții. Printre aceștia se află: Joana, Emilia și Florian, ale căror vieți se intersectează pe drumul către nava care le promitea salvarea, Wilhelm Gustloff. Fiecare are secrete „incomode”, ca toți cei care trăiesc vremuri de război, de fugă și de lipsuri. Uniți prin forța împrejurărilor, poveștilor lor de viață, paleta narativă se îmbogățește în consecință, deopotrivă cu emoțiile cititorilor care află despre minciuni și revelații, despre trădare și generozitate, despre violență și autoamăgire. Cu fiecare minut care-i apropie de țărmul izbăvitor, își inving neîncrederea și își consolidează speranța. Dar, tocmai când credeau că au reușit, intervine inevitabilul hâd al sorții. Naționalitatea, cultura, educația, statutul social nu mai contează atunci când zece mii de suflete – adulți și copii – se văd nevoite să lupte pentru supraviețuire. Așa cum a facut-o și în romanul „Printre tonuri cenusii”, Ruta Sepetys, reconstituie ficțional un fapt istoric șocant, adesea trecut sub tăcere, o tragedie a unor victime dintr-un război sinistru, în memoria cărora scrie, cu sensibilitate și reverență, un omagiu literar, dovedind că, până la urmă, omenia și iubirea pot triumfa chiar și în cele mai întunecate și cumplite momente ale istoriei. 

Emilia este o tânără poloneză de cincisprezece ani, este una din personajele principale pe care le întâlnim în roman. Fiind și ea victima războiului și a unei tragedii cum nu a mai cunoscut omenirea, vă propunem o serie de fragmente din roman, pentru a o descoperi pe Emilia, dar și dragostea pe care o nutrește pentru patrie, pentru Polonia.

„El era neamț. Eu eram poloneză. Nu voia să aibă nimic de-a face cu mine. Adolf Hitler declarase că poporul polonez era subuman. Trebuia să fim exterminați, astfel încât nemții să aibă la dispoziție tot pământul de care aveau nevoie pentru imperiul lor. Hitler a spus că nemții erau superiori și nu voiau să trăiască printer polonezi. Nu eram demni de a fi germanizați. Dar pământul nostru era.”

„Pentru mine, el era un cuceritor, un cavaler adormit, la fel ca în poveștile pe care mama obișnuia să mi le istorisească. O legendă poloneză relata despre un rege și bravii lui cavaleri care dormeau în peșterile din munți. În cazul în care Polonia ar fi fost în primejdie, cavalerii s-ar fi trezit ca să vină s-o salveze.”

Nava Wilhelm Gustloff

„- Eva, tu vorbești un pic de poloneză, nu-i așa? I-am spus eu în șoaptă. – Nu e treaba ta, mi-a replicat ea. – Nu o să spun nimănui. Biata fată suferă. Cred că este poloneză.”

„- Ai dreptate – e poloneză. Numele ei este Emilia. Are cincisprezece ani. Este din Lwow. Dar nu are acte de identitate. – Unde este Lwow? – În sud – estul Poloniei. În regiunea Galiția.”

„El mi-a spus să plec de acolo. Vocea lui era încă  una din corul celor care doreau ca Polonia să dispară. Petru totdeauna. După ce am trecut în goană prin Nemmersdorf, m-am întâlnit cu o femeie bătrână din Lwow, cu ochii răvășiți de câtă moarte i-a fost dat să vadă. Mi-a spus că naziștii au ucis mii de polonezi evrei în Lwow.”

„În mintea mea, imaginile din Lwow păreau să se estompeze, precum cele dintr-o fotografie lăsată în bătaia soarelui. Lwow, orașul mereu vesel, un lăcaș de educație și cultură din Polonia. Oare avea să mai rămână ceva din el?”

„Naziștii pretindeau că nu avem nevoie de educație. Școlile poloneze erau închise. Naziștii spuneau că polonezii urmau să devină servitorii nemților. Erau de părerea că nu trebuie decât să știm să socotim și să ne scriem numele. Tatăl meu făcea parte din colectivul de cadre didactice al Școlii de Matematică din Lwow.”

„Puștoaiaca poloneză nu voia să se dea bătută. Avea cincisprezece ani, era însărcinată cu copilul iubitului ei. Era o gravidă care avea viziunea libertății. Și era curajoasă.”

„Am despachetat tabloul pentru doctorul Lange, cercetându-l cu atenție ca să văd de ce fel de restaurare sau de ce reparație anume avea nevoie. Am recunoscut imediat scena de vânătoare hibernală. Autorul era Julian Falat, un Pictor polonez. Tabloul era prețuit de polonezi. Era proprietatea Poloniei. Naziștii o furaseră.”

„Pe 1 septembrie 1939 Germania a invadat Polonia intrând prin Vest. Pe 17 septembrie 1939 Rusia a invadat Polonia intrând prin Est. Mi-e imposibil să uit aceste date. Două națiuni beligerante se agățau de Polonia precum niște fetițe care se luptau pentru o păpușă.”

„A deschis ochii și mi-a spus în șoaptă: – E oarecum incredibil. Ea este tu însuți, ea este mama ta, tatăl tău, țara ta. A sărutat-o pe creștet și s-a aplecat să îmi șoptească la ureche: – Ea este Polonia.”

„Cavalerul a spus că era o parte din mama, o parte din tata, o parte din mine. Dacă era o parte din noi, voiam ca ea să cunoască orașul nostru, Lwow. Ea ar trebui să cunoască Polonia. Uitându-mă la copil, am început dintr-odată să tânjesc după țara mea, după albinele dolofane cărând nectarul florilor de măr.”

„Mama mea naturală era pe un vapor german care s-a scufundat în timpul războiului, Wilhelm Gustlof. Mama mea ne-a salvat atât pe mine, cât și pe fratele meu mai mare, Klaus, în timp ce vaporul se scufunda. Mi s-a spus că a fost foarte curajoasă. Nu știm nimic despre ea în afară de faptul că era poloneză și că numele ei era Emilia.”

„Ai scris că Emilia a fost salvatoarea voastră și că a rămas de-a pururi în amintirea voastră. Te rog să știi, Florian, că ea a rămas pe veci și în inima mea. Răzvoiul este o catastrofă. Dezmembrează în mod iremediabil familiile. Dar pe cei care s-au dus dintre noi nu înseamnă că i-am și pierdut. Lângă căsuța noastră, acolo unde pârâiașul face un cot pe sub podețul vechi din lemn, este un minunat stat de trandafiri. Și acolo se odihnește Emilia. Este în siguranță. Este iubită.”

Lecturi plăcute să aveți!

Sursa: edituraepica.ro; timenote.info; blogspot.com

Polonia, ţara cu cele mai multe titluri – “Drepţi între popoare ”

Termenul de “Drept între popoare”, din ebraică “Chasidei Umot HaOlam”, a fost preluat din tradiţia iudaică – din literatura înţelepţilor. Drept între popoare, este un titlu acordat în viaţă sau post mortem, de statul israelian prin intermediul institutului Yad Vashem, pe baza unei legi speciale, eroilor non-evrei care, în vremea Holocaustului, în condiţii vitrege, când purificarea etnică, jaful, crima şi oportunismul deveniseră politică de stat, considerate naţionalism şi răsplătite cu medalii şi onoruri – şi-au riscat viaţa, familia şi averea pentru a-şi păstra omenia şi iubirea aproapelui, ajutându-i şi salvându-i pe evreii prigoniţi.  Propunerile pentru acordarea acestui omagiu sunt primite din toată lumea şi analizate de o comisie condusă de un judecător de la „Înaltul Tribunal de Dreptate”. Cei recunoscuţi ca „Drepţi între popoare”, primesc – în afară de titlu – o diplomă şi o medalie pe care este încrustat numele laureatului, care se mai înscrie şi pe „Zidul de onoare” din „Grădina Drepţilor între popoare”, lângă muzeul Institutului Yad Vashem din Ierusalim. Acest titlu conferă cetăţenia de onoare a Statului Israel (inclusiv cazare, pensie, reduceri de taxe – la primărie, la serviciile medicale, etc., pentru cei care vin să locuiască în Israel). Însemnele distincţiei sunt conferite laureatului sau urmaşilor săi, la Ierusalim, sau la Ambasada Israelului din statul respectiv, într-un cadru festiv, în prezenţa onor reprezentanţi oficiali.

diploma-drept-intre-popoare-acordata-d-nei-maria-kotarba-polonia
Diploma „Drepţi între popoare”, acordată D-nei Maria Kotarba, Polonia

În momentul actual, din întreaga lume s-au ales cu acest măreţ titlu, 26 120 de persoan, iar 6620 dintre ei fiind de etnie poloneză, ceea ce constituie aproximativ 26% dintre toate persoanele premiate.
Al Doilea Război Mondial a dus la exterminarea aproximativ 6 milioane de evrei, majoritatea din Europa, ca parte din „soluţia finală a problemei evreieşti”, programul de exterminare a evreilor, plănuit şi executat de regimul naţional-socialist din Germania, condus de Adolf Hitler. Aproape 3,5 milioane dintre ei, erau evrei din Polonia, supraveţuind doar câteva zeci de mii, fiind ascunși de polonezi, care riscau astfel pedeapsa cu moartea. Mai multe mii de polonezi și-au dat viața încercând să salveze concetățeni evrei. Persecuțiile asupra populației evreiești au început imediat după ce armatele germane au trecut granița poloneză. La început au fost umiliți, apoi bătuți, iar ulterior li s-a confiscat avutul. Au fost obligați să poarte la vedere steaua lui David. Le-au fost luate proprietățile, li s-a limitat libertatea de mișcare și au fost obligați la muncă silnică, toate acestea facilitând, în final, exterminarea lor.
În teritoriile ocupate de Germania în vestul Europei, ajutorul dat evreilor se pedepsea cu confiscarea averii, arestarea sau, în cel mai rău caz, cu deportarea într-un lagăr de concentrare.
În Polonia ocupată, precum și în zonele ulterior înglobate de nemți din Uniunea Sovietică, situația era diametral opusă. Pentru ajutorarea evreilor, pedeapsa era moartea, și nu numai a celui „vinovat”, ci și a întregii familii a acestuia, și adesea, chiar și a vecinilor. La 15 octombrie 1941, guvernatorul general, Hans Frank, a emis un ordin care prevedea următoarele: „Evreii care părăsesc fără autorizație ghetoul vor fi pedepsiți cu moartea. Aceeași pedeapsă se aplică persoanelor care ascund evrei. Complicii sau cei care le oferă orice fel de ajutor sunt supuși aceleiași pedepse, considerându-se că au acționat în vederea comiterii acestei infracțiuni‟. Dispoziția era menită, pe de o parte, să-i descurajeze pe evreii care vroiau să scape din ghetou, iar pe de altă parte, să-i sperie pe polonezii care vroiau să-i adăpostească. Era considerat ajutor nu numai ascunderea evreilor, ci și simple gesturi umanitare: transportarea lor sau a face ceva pentru ei, oferirea unui pahar cu apă sau sau a unei bucăți de pâine.

aleea-celor-drepti-yad-vashem-ierusalim
Aleea Celor Drepţi, Yad Vashem, Ierusalim

Mai mult, cu pedeapsa cu moartea erau amenințați, de asemenea, toți aceia – inclusiv familiile lor – care știau despre evrei care se ascundeau în afara ghetourilor sau despre polonezi care-i ajutau pe aceștia și nu le raportaseră autorităților germane. Informatorii primeau, pentru serviciile lor, mici sume de bani sau o parte din averea celor care ascundeau evrei. Chiar și în aceste condiţii, din cele 3,5 milioane de evrei care trăiau în Polonia ocupată, s-a reușit, salvarea a 40.000 până la 120.000 de evrei. Dintre aceștia, 1/5 au supraviețuit lagărelor de concentrare sau de muncă forțată, iar aproximativ 15%, datorită mișcării de rezistență. Restul, adică 65%, își datorează viața polonezilor.
Vom enumera câtiva din salvatorii polonezii, care riscând cu propria viaţă şi a familiei lor, au reuşit să salveze din gura morţii unul sau mai mulţi evrei.

Directorul unei grădini zoologice, Jan Żabiński, împreună cu soția sa, Antonina le-au oferit adăpost în pivnița propriei lor vile și în cuștile goale ale animalelor. Cei doi au fost sprijiniți și de alți angajați ai grădinii zoologice.

Leon Socha a avut grijă de un grup de evrei care se ascundeau în rețeaua de canalizare a orașului Liov. La început a făcut-o pentru bani. Ulterior, devenindu-le foarte apropiat, a continuat să-i ajute chiar și atunci când au rămas fără bani. Au supraviețuit cu toții până la sosirea trupelor sovietice. Această poveste stă la baza filmului artistic „În întuneric‟, regizat de Agnieszka Holland, care în 2012 a fost nominalizat la premiile Oscar.

10-_jozef_si_wiktoria_ulmowie_din_satul_markowa
Familia Ulmu, simbolul jertfei din Polonia 

Simbolul jertfei pentru salvarea evreilor este reprezentat de familia Ulma, care locuia în sudul Poloniei, la Markowa, un sat nu departe de Łańcut. Cu toate că erau săraci și aveau 6 copii, au luat sub acoperișul lor 8 evrei: 5 bărbați din familia Szall, tatăl și cei 4 fii, și trei femei. Aceștia îl ajutau mai ales pe Józef Ulma să tăbăcească piei de animale, pe care acesta le vindea, întreținându-și astfel numeroasa familie. La 24 martie 1944, casa familiei Ulma – foarte probabil în urma unui denunț – a fost înconjurată de nemți. Întreaga familie Ulma și cei 8 evrei au fost împușcați pe loc. În 1995, Institutul Yad Vashem le-a acordat post-mortem Wiktoriei și lui Józef Ulma medalia „Drept între Popoare.

La inițiativa a două femei care activau în mișcarea de rezistență, scriitoarea Zofia Kossak-Szczucka și socialista Wanda Krahelska-Filipowiczowa, în septembrie 1942 a fost creată Comisia Socială Temporară „Konrad Żegota‟, care a luat în îngrijire 180 de persoane, cele mai multe dintre ele fiind copii.

Cea mai cunoscută personalitate care a activat în cadrul Consiliului de Ajutorare a Evreilor a fost Irena Sendlerowa. Angajată a Primăriei din Varșovia, împreună cu alte colege de muncă, a salvat cca. 2500 de copii evrei. Îi scotea pe ascuns din ghetoul varșovian și, cu ajutorul celor din „Żegota”, îi plasa în mănăstiri, orfelinate sau la familii poloneze. Spre sfârșitul anului 1943, Sendlerowa a fost arestată și torturată de Gestapo. Membrii Consiliului au reușit să mituiască un ofițer german și astfel au putut-o scoate din închisoare. Folosind un nume fals, a continuat să salveze copii. După război, eroismul ei a fost multă vreme uitat, şi l-au amintit însă evreii salvați. În 1965 i-a fost acordată medalia „Drept între Popoare‟.

Merite deosebite în salvarea evreilor are şi Biserica Catolică, care eliberând certificate de botez false și ascunzînd copiii evrei în mănăstiri și orfelinate conduse de maici au permis supraviețuirea a mii de evrei minori. Conform rezultatelor cercetărilor istoricilor, maicile poloneze au salvat cel puțin 1200 de copii evrei.

Salvatorii evreilor au fost diferite categorii de polonezi, începând de la oamenii simpli, agricultori, medici, profesori, demnitari de stat şi chiar organizaţii întregi, cu toţii au salvat vieţi de oameni.
„Cine salvează o viaţă, salvează o Lumea întreagă” (Mishnah, Sanhedrin)

Sursa: yadvashem.orghistoria.rowikipedia.orgculturapoloneza.royadvashem.org