Termenul de “Drept între popoare”, din ebraică “Chasidei Umot HaOlam”, a fost preluat din tradiţia iudaică – din literatura înţelepţilor. Drept între popoare, este un titlu acordat în viaţă sau post mortem, de statul israelian prin intermediul institutului Yad Vashem, pe baza unei legi speciale, eroilor non-evrei care, în vremea Holocaustului, în condiţii vitrege, când purificarea etnică, jaful, crima şi oportunismul deveniseră politică de stat, considerate naţionalism şi răsplătite cu medalii şi onoruri – şi-au riscat viaţa, familia şi averea pentru a-şi păstra omenia şi iubirea aproapelui, ajutându-i şi salvându-i pe evreii prigoniţi. Propunerile pentru acordarea acestui omagiu sunt primite din toată lumea şi analizate de o comisie condusă de un judecător de la „Înaltul Tribunal de Dreptate”. Cei recunoscuţi ca „Drepţi între popoare”, primesc – în afară de titlu – o diplomă şi o medalie pe care este încrustat numele laureatului, care se mai înscrie şi pe „Zidul de onoare” din „Grădina Drepţilor între popoare”, lângă muzeul Institutului Yad Vashem din Ierusalim. Acest titlu conferă cetăţenia de onoare a Statului Israel (inclusiv cazare, pensie, reduceri de taxe – la primărie, la serviciile medicale, etc., pentru cei care vin să locuiască în Israel). Însemnele distincţiei sunt conferite laureatului sau urmaşilor săi, la Ierusalim, sau la Ambasada Israelului din statul respectiv, într-un cadru festiv, în prezenţa onor reprezentanţi oficiali.
În momentul actual, din întreaga lume s-au ales cu acest măreţ titlu, 26 120 de persoan, iar 6620 dintre ei fiind de etnie poloneză, ceea ce constituie aproximativ 26% dintre toate persoanele premiate.
Al Doilea Război Mondial a dus la exterminarea aproximativ 6 milioane de evrei, majoritatea din Europa, ca parte din „soluţia finală a problemei evreieşti”, programul de exterminare a evreilor, plănuit şi executat de regimul naţional-socialist din Germania, condus de Adolf Hitler. Aproape 3,5 milioane dintre ei, erau evrei din Polonia, supraveţuind doar câteva zeci de mii, fiind ascunși de polonezi, care riscau astfel pedeapsa cu moartea. Mai multe mii de polonezi și-au dat viața încercând să salveze concetățeni evrei. Persecuțiile asupra populației evreiești au început imediat după ce armatele germane au trecut granița poloneză. La început au fost umiliți, apoi bătuți, iar ulterior li s-a confiscat avutul. Au fost obligați să poarte la vedere steaua lui David. Le-au fost luate proprietățile, li s-a limitat libertatea de mișcare și au fost obligați la muncă silnică, toate acestea facilitând, în final, exterminarea lor.
În teritoriile ocupate de Germania în vestul Europei, ajutorul dat evreilor se pedepsea cu confiscarea averii, arestarea sau, în cel mai rău caz, cu deportarea într-un lagăr de concentrare.
În Polonia ocupată, precum și în zonele ulterior înglobate de nemți din Uniunea Sovietică, situația era diametral opusă. Pentru ajutorarea evreilor, pedeapsa era moartea, și nu numai a celui „vinovat”, ci și a întregii familii a acestuia, și adesea, chiar și a vecinilor. La 15 octombrie 1941, guvernatorul general, Hans Frank, a emis un ordin care prevedea următoarele: „Evreii care părăsesc fără autorizație ghetoul vor fi pedepsiți cu moartea. Aceeași pedeapsă se aplică persoanelor care ascund evrei. Complicii sau cei care le oferă orice fel de ajutor sunt supuși aceleiași pedepse, considerându-se că au acționat în vederea comiterii acestei infracțiuni‟. Dispoziția era menită, pe de o parte, să-i descurajeze pe evreii care vroiau să scape din ghetou, iar pe de altă parte, să-i sperie pe polonezii care vroiau să-i adăpostească. Era considerat ajutor nu numai ascunderea evreilor, ci și simple gesturi umanitare: transportarea lor sau a face ceva pentru ei, oferirea unui pahar cu apă sau sau a unei bucăți de pâine.
Mai mult, cu pedeapsa cu moartea erau amenințați, de asemenea, toți aceia – inclusiv familiile lor – care știau despre evrei care se ascundeau în afara ghetourilor sau despre polonezi care-i ajutau pe aceștia și nu le raportaseră autorităților germane. Informatorii primeau, pentru serviciile lor, mici sume de bani sau o parte din averea celor care ascundeau evrei. Chiar și în aceste condiţii, din cele 3,5 milioane de evrei care trăiau în Polonia ocupată, s-a reușit, salvarea a 40.000 până la 120.000 de evrei. Dintre aceștia, 1/5 au supraviețuit lagărelor de concentrare sau de muncă forțată, iar aproximativ 15%, datorită mișcării de rezistență. Restul, adică 65%, își datorează viața polonezilor.
Vom enumera câtiva din salvatorii polonezii, care riscând cu propria viaţă şi a familiei lor, au reuşit să salveze din gura morţii unul sau mai mulţi evrei.
Directorul unei grădini zoologice, Jan Żabiński, împreună cu soția sa, Antonina le-au oferit adăpost în pivnița propriei lor vile și în cuștile goale ale animalelor. Cei doi au fost sprijiniți și de alți angajați ai grădinii zoologice.
Leon Socha a avut grijă de un grup de evrei care se ascundeau în rețeaua de canalizare a orașului Liov. La început a făcut-o pentru bani. Ulterior, devenindu-le foarte apropiat, a continuat să-i ajute chiar și atunci când au rămas fără bani. Au supraviețuit cu toții până la sosirea trupelor sovietice. Această poveste stă la baza filmului artistic „În întuneric‟, regizat de Agnieszka Holland, care în 2012 a fost nominalizat la premiile Oscar.
Simbolul jertfei pentru salvarea evreilor este reprezentat de familia Ulma, care locuia în sudul Poloniei, la Markowa, un sat nu departe de Łańcut. Cu toate că erau săraci și aveau 6 copii, au luat sub acoperișul lor 8 evrei: 5 bărbați din familia Szall, tatăl și cei 4 fii, și trei femei. Aceștia îl ajutau mai ales pe Józef Ulma să tăbăcească piei de animale, pe care acesta le vindea, întreținându-și astfel numeroasa familie. La 24 martie 1944, casa familiei Ulma – foarte probabil în urma unui denunț – a fost înconjurată de nemți. Întreaga familie Ulma și cei 8 evrei au fost împușcați pe loc. În 1995, Institutul Yad Vashem le-a acordat post-mortem Wiktoriei și lui Józef Ulma medalia „Drept între Popoare‟.
La inițiativa a două femei care activau în mișcarea de rezistență, scriitoarea Zofia Kossak-Szczucka și socialista Wanda Krahelska-Filipowiczowa, în septembrie 1942 a fost creată Comisia Socială Temporară „Konrad Żegota‟, care a luat în îngrijire 180 de persoane, cele mai multe dintre ele fiind copii.
Cea mai cunoscută personalitate care a activat în cadrul Consiliului de Ajutorare a Evreilor a fost Irena Sendlerowa. Angajată a Primăriei din Varșovia, împreună cu alte colege de muncă, a salvat cca. 2500 de copii evrei. Îi scotea pe ascuns din ghetoul varșovian și, cu ajutorul celor din „Żegota”, îi plasa în mănăstiri, orfelinate sau la familii poloneze. Spre sfârșitul anului 1943, Sendlerowa a fost arestată și torturată de Gestapo. Membrii Consiliului au reușit să mituiască un ofițer german și astfel au putut-o scoate din închisoare. Folosind un nume fals, a continuat să salveze copii. După război, eroismul ei a fost multă vreme uitat, şi l-au amintit însă evreii salvați. În 1965 i-a fost acordată medalia „Drept între Popoare‟.
Merite deosebite în salvarea evreilor are şi Biserica Catolică, care eliberând certificate de botez false și ascunzînd copiii evrei în mănăstiri și orfelinate conduse de maici au permis supraviețuirea a mii de evrei minori. Conform rezultatelor cercetărilor istoricilor, maicile poloneze au salvat cel puțin 1200 de copii evrei.
Salvatorii evreilor au fost diferite categorii de polonezi, începând de la oamenii simpli, agricultori, medici, profesori, demnitari de stat şi chiar organizaţii întregi, cu toţii au salvat vieţi de oameni.
„Cine salvează o viaţă, salvează o Lumea întreagă” (Mishnah, Sanhedrin)
Sursa: yadvashem.org, historia.ro, wikipedia.org, culturapoloneza.ro, yadvashem.org
