POLONEZII ÎN CĂRȚI: Casa Germană, de Annette Hess

Procesul Auschwitz de la Frankfurt se află în centrul acestui roman, dar povestea se țese în sânul familiei Bruhns: Ludwig și Edith, cârciumari harnici și de treabă, care-și iubesc copiii și nu vor decât să uite trecutul. Fetele Bruhns, Eva și Annegret, nu pot fi mai diferite. Eva, translatoare din polonă la process, logodită cu fiul unui bogătaș, se trezește însă repede la realitate și își asumă vina. Annegret, mult mai cinică, nu-și asumă istoria, vina cu atât mai puțin. Romanul te ține în tensiune de la prima pagină, te atrage în atmosfera provincial a familiei, te aduce în sala de tribunal și la Auschwitz, în Polonia comunistă, te scufundă în ambianța și mentalitatea anilor ’60 cu o scriitură detașată, cinematografică.

Departe de orice sentimentalism, romanul lui Annette Hess pătrunde în adâncimile adevărului și ororii înconjurate în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial de o tăcere densă. Polonia, polonezii și limba polonă, întâlnite în acest roman, fac ca el să se regăsească pe blogul nostru, la rubrica POLONEZII ÎN CĂRȚI.

Eva deschise ziarul și citi articolul : douăzeci și unu de bărbați erau acuzați, toți lucraseră într-un lagăr din Polonia. Începuse procesul care fusese amânat de mai multe ori. În process urmau să fie audiați două sute șaptezeci și patru de martori. Se pare că în lagăr sute de mii de oameni ar fi fost…”

„Tatăl Evei o întrebă cine o vizitase și dacă e vorba de un nou pretendent.

–          Tată, e vorba de lucru, ca translatoare la tribunal.

–          Asta sună important.

–          Este un process împotriva ofițerilor SS care au lucrat în acest lagăr.

–          Ce lagăr?

–          Auschwitz.

Tatăl ei continua să lustruiască table de parcă n-ar fi auzit-o.”

„Eva înșiră cărțile și numără încet până la doisprezece.

–          Cum de numeri în polonă?

–          Cunoșteam numerele în polonă dintotdeauna. Deci încă dinainte să fi mers la școala de traducători. Poate că într-o viață anterioară am fost poloneză?”

„Dintr-un ziar, Eva află că avocatul David Miller, provenind din Canada, fusese cel care dăduse de urma martorului polonez Iosif Gabor tocmai la timp, înainte de process, ca să ateste prima folosire a gazului Zyklon B, cu care ar fi fost uciși în lagăr peste un million de oameni.”

„La process, acuzații declarau că nu sunt vinovați. Atunci, o femeie din tribuna spectatorilor începu să plângă cu sughițuri. Se ridică, trecu grăbită pe lângă cei așezați și ieși din sală impleticindu-se. Eva auzi voci care deveneau tot mai puternice. Era polonă:

–          Kłamiecie! Wszyscy Kłamiecie! (Mințiți. Mințiți cu toții.)

–          Tchórze! (Lașilor); – Oprawca! (Criminalilor).”

„Era a douăzeci și treia zi de proces, și urma să se înceapă cu audierea martorilor care vorbeau polonă. Eva urma să traducă fidel și scrupulous toate documentele și declarațiile întocmite în limba polonă, care vor fi dezbătute în proces.”

Lagărul Auschwitz Birkenau.

„Urma să fie chemat următorul martor, Jan Kral. Eva știa din dosar că lucra ca arhitect la Cracovia.

–          Domnule martor, când exact ați ajuns în lagăr?

Jan Kral răspundea acum în polonă. „La 28 octombrie ’42 am fost deportat cu soția mea și cu fiul meu din ghetoul de la Cracovia. Timp de trei zile am fost pe drum într-un tren de marfă. Într-un vagon închis. Nu existau amenajări sanitare. Numai o găleată în colț pentru optzeci de oameni. Nu ne-au dat mâncare și apă. În acest drum au murit oameni, cel puțin zece. Când am ajuns – asta s-a întâmplat pe 1 noiembrie – pe rampă, am fost scoși din vagon. Apoi, supraviețuitorii au fost împărțiți. Femei, copiii și bătrâni spre stânga, bărbații spre dreapta. Doi dintre ofițerii SS s-au certat dacă fiul meu, care avea 11 ani, dar era deja voinic, să meargă spre stânga sau spre dreapta. Nu voiam ca el să fie nevoit să muncească și i-am spus unuia dintre ei că fiul meu este prea tânăr și nu poate să muncească. A dat din cap și fiul meu s-a suit cu soția mea într-un camion. Era Crucea Roșie, asta m-a liniștit. Au plecat. Mai târziu în lagăr, seara un alt prizonier mi-a arătat o coloană de fum la orizont. A spus: Uite. Acolo urcă soția ta și fiul tău sus la cer.”

„În ziua precedent, Eva ajunsese acolo ca singura femeie printre douăzeci și patru de bărbați zburând la Varșovia. Printre ei se aflau șase reprezentanți ai apărării, judecătorul care prezida procesul și cei doi asesori ai lui, procurorul-șef, alți cinci procurori și doi reporter. Toți voiau să-și facă o imagine cât mai amplă a condițiilor din lagărul de concentrare și exterminare Auschwitz Birkenau.”

„Ăsta-i numai un proces spectacol, un proces public pentru a vă liniști conștiința. „Eva nu știa al cărui răspuns să-l traducă mai întâi. Polonezul vorbi mai departe: el însuși fusese deținut, durerea nu putea fi ispășită. Atunci, David spuse neadecvat de tare:

–          Eu sunt evreul!

Polonezul, care îl înțelesese și fără traducere Evei, ridică din umeri și întrebă într-o germană stricată?

–          Ai fost în lagăr?

David păli, Blondul se ridică și-l privi atent. Însă David tăcu, iar polonezul continuă:

–          Nu? Tu nu ți-ai pierdut familia?”

„Cu câteva zile înainte de Crăciun, Evei i-a venit o scrisoare oficială: viza ei pentru o vizită de patru zile în capitala poloneză fusese aprobată. După ce au trecut granița spre Polonia, câmpurile înzăpezite au devenit mai vaste, iar pădurile nesfârșite.”

Romanul de debut al strălucitei scenariste Annette Hess s-a impus printre cele mai apreciate cărți ale anului 2018 publicate în Germania. Bestseller internațional, este tradus în peste douăzeci și cinci de țări. Abordând cea mai dificilă parte a istoriei germane din secolul XX, captează prin actualitatea temei, prin dozajul fin între saga de familie și desfășurarea primului eveniment major care a adus la cunoștință lumii ororile naziștilor, prin limbajul precis, elegant și subtil în redarea atmosferei intense ce se menține de la prima la ultima pagină. 

Lecturi plăcute!

Sursă foto: serialreaders.com;

POLONEZII ÎN CĂRȚI: Ruta Sepetys „O mare de lacrimi”

Romanul „O mare de lacrimi” de Ruta Sepetys, este o ficțiune istorică pentru adolescenți și tineri. Acțiunea are loc la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, în Prusia Răsăriteană, unde mii de refugiați caută cu disperare o cale de scăpare din calea morții. Printre aceștia se află: Joana, Emilia și Florian, ale căror vieți se intersectează pe drumul către nava care le promitea salvarea, Wilhelm Gustloff. Fiecare are secrete „incomode”, ca toți cei care trăiesc vremuri de război, de fugă și de lipsuri. Uniți prin forța împrejurărilor, poveștilor lor de viață, paleta narativă se îmbogățește în consecință, deopotrivă cu emoțiile cititorilor care află despre minciuni și revelații, despre trădare și generozitate, despre violență și autoamăgire. Cu fiecare minut care-i apropie de țărmul izbăvitor, își inving neîncrederea și își consolidează speranța. Dar, tocmai când credeau că au reușit, intervine inevitabilul hâd al sorții. Naționalitatea, cultura, educația, statutul social nu mai contează atunci când zece mii de suflete – adulți și copii – se văd nevoite să lupte pentru supraviețuire. Așa cum a facut-o și în romanul „Printre tonuri cenusii”, Ruta Sepetys, reconstituie ficțional un fapt istoric șocant, adesea trecut sub tăcere, o tragedie a unor victime dintr-un război sinistru, în memoria cărora scrie, cu sensibilitate și reverență, un omagiu literar, dovedind că, până la urmă, omenia și iubirea pot triumfa chiar și în cele mai întunecate și cumplite momente ale istoriei. 

Emilia este o tânără poloneză de cincisprezece ani, este una din personajele principale pe care le întâlnim în roman. Fiind și ea victima războiului și a unei tragedii cum nu a mai cunoscut omenirea, vă propunem o serie de fragmente din roman, pentru a o descoperi pe Emilia, dar și dragostea pe care o nutrește pentru patrie, pentru Polonia.

„El era neamț. Eu eram poloneză. Nu voia să aibă nimic de-a face cu mine. Adolf Hitler declarase că poporul polonez era subuman. Trebuia să fim exterminați, astfel încât nemții să aibă la dispoziție tot pământul de care aveau nevoie pentru imperiul lor. Hitler a spus că nemții erau superiori și nu voiau să trăiască printer polonezi. Nu eram demni de a fi germanizați. Dar pământul nostru era.”

„Pentru mine, el era un cuceritor, un cavaler adormit, la fel ca în poveștile pe care mama obișnuia să mi le istorisească. O legendă poloneză relata despre un rege și bravii lui cavaleri care dormeau în peșterile din munți. În cazul în care Polonia ar fi fost în primejdie, cavalerii s-ar fi trezit ca să vină s-o salveze.”

Nava Wilhelm Gustloff

„- Eva, tu vorbești un pic de poloneză, nu-i așa? I-am spus eu în șoaptă. – Nu e treaba ta, mi-a replicat ea. – Nu o să spun nimănui. Biata fată suferă. Cred că este poloneză.”

„- Ai dreptate – e poloneză. Numele ei este Emilia. Are cincisprezece ani. Este din Lwow. Dar nu are acte de identitate. – Unde este Lwow? – În sud – estul Poloniei. În regiunea Galiția.”

„El mi-a spus să plec de acolo. Vocea lui era încă  una din corul celor care doreau ca Polonia să dispară. Petru totdeauna. După ce am trecut în goană prin Nemmersdorf, m-am întâlnit cu o femeie bătrână din Lwow, cu ochii răvășiți de câtă moarte i-a fost dat să vadă. Mi-a spus că naziștii au ucis mii de polonezi evrei în Lwow.”

„În mintea mea, imaginile din Lwow păreau să se estompeze, precum cele dintr-o fotografie lăsată în bătaia soarelui. Lwow, orașul mereu vesel, un lăcaș de educație și cultură din Polonia. Oare avea să mai rămână ceva din el?”

„Naziștii pretindeau că nu avem nevoie de educație. Școlile poloneze erau închise. Naziștii spuneau că polonezii urmau să devină servitorii nemților. Erau de părerea că nu trebuie decât să știm să socotim și să ne scriem numele. Tatăl meu făcea parte din colectivul de cadre didactice al Școlii de Matematică din Lwow.”

„Puștoaiaca poloneză nu voia să se dea bătută. Avea cincisprezece ani, era însărcinată cu copilul iubitului ei. Era o gravidă care avea viziunea libertății. Și era curajoasă.”

„Am despachetat tabloul pentru doctorul Lange, cercetându-l cu atenție ca să văd de ce fel de restaurare sau de ce reparație anume avea nevoie. Am recunoscut imediat scena de vânătoare hibernală. Autorul era Julian Falat, un Pictor polonez. Tabloul era prețuit de polonezi. Era proprietatea Poloniei. Naziștii o furaseră.”

„Pe 1 septembrie 1939 Germania a invadat Polonia intrând prin Vest. Pe 17 septembrie 1939 Rusia a invadat Polonia intrând prin Est. Mi-e imposibil să uit aceste date. Două națiuni beligerante se agățau de Polonia precum niște fetițe care se luptau pentru o păpușă.”

„A deschis ochii și mi-a spus în șoaptă: – E oarecum incredibil. Ea este tu însuți, ea este mama ta, tatăl tău, țara ta. A sărutat-o pe creștet și s-a aplecat să îmi șoptească la ureche: – Ea este Polonia.”

„Cavalerul a spus că era o parte din mama, o parte din tata, o parte din mine. Dacă era o parte din noi, voiam ca ea să cunoască orașul nostru, Lwow. Ea ar trebui să cunoască Polonia. Uitându-mă la copil, am început dintr-odată să tânjesc după țara mea, după albinele dolofane cărând nectarul florilor de măr.”

„Mama mea naturală era pe un vapor german care s-a scufundat în timpul războiului, Wilhelm Gustlof. Mama mea ne-a salvat atât pe mine, cât și pe fratele meu mai mare, Klaus, în timp ce vaporul se scufunda. Mi s-a spus că a fost foarte curajoasă. Nu știm nimic despre ea în afară de faptul că era poloneză și că numele ei era Emilia.”

„Ai scris că Emilia a fost salvatoarea voastră și că a rămas de-a pururi în amintirea voastră. Te rog să știi, Florian, că ea a rămas pe veci și în inima mea. Răzvoiul este o catastrofă. Dezmembrează în mod iremediabil familiile. Dar pe cei care s-au dus dintre noi nu înseamnă că i-am și pierdut. Lângă căsuța noastră, acolo unde pârâiașul face un cot pe sub podețul vechi din lemn, este un minunat stat de trandafiri. Și acolo se odihnește Emilia. Este în siguranță. Este iubită.”

Lecturi plăcute să aveți!

Sursa: edituraepica.ro; timenote.info; blogspot.com

POLONEZII ÎN CĂRŢI: Alegerea Sofiei, William Styron

       adevarul-38-alegerea-sofiei-vol-1     Tot ce respectă omul pe pământ dureaz-o clipă sau poate o zi.
Începutul romanului ”Alegerea Sofiei” ne întroduce în culisele vieţii literare din New York-ul anului 1947, când Stingo încearcă să-şi câştige traiul muncind pentru Editura McGraw-Hill. După ce este concediat, Stingo se refugiază în Brooklyn, unde face cunoştinţă cu Sofia Zawistowska, o poloneză catolică supravieţuitoare a lagărului de la Auschwitz, şi cu iubitul ei, Nathan, un tânăr intelectual evreu cu care trăieşte o pasiune devoratoare. Stingo devine confidentul Sofiei (de care se îndrăgosteşte) şi partenerul de discuţii al lui Nathan.
Povestea vieţii Sofiei scoate la iveală adevăruri mai puţin lăudabile, dar nu mai puţin omeneşti: intelectuali polonezi care împărtăşesc prejudecăţile rasiale ale cotropitorilor, dar care nu-şi pot cumpăra prin asta bunăvoinţa lor; persoane care nu concep un sacrificiu pentru cauza generală, dar care împărtăşesc, ironic, soarta luptătorilor din Rezistenţă; o femeie – Sofia – nevoită să-şi sacrifice un copil pentru a-l salva pe celălalt (aceasta este dureroasa alegere pe care trebuie să o facă).
La începutul carierei sale internaţionale, romanul s-a bucurat de elogiile colegilor de breaslă şi ale criticilor literari. Carlos Fuentes numea ”Alegerea Sofiei” ”unul dintre cele mai mari romane ale tuturor timpurilor”, iar John Gardner îl considera un „thriller de prim ordin, cu atât mai pasionant, cu cât secretele pe care le dezgropăm unul după altul sunt secretele Istoriei şi ale naturii umane înseşi”.
Despre acest roman pot fi povestite pagini întregi, însă noi vă propunem să descoperiţi Polonia şi polonezii în viziunea lui W. Styron, pe care îi descoperim în acest roman.

Sofia Zawistowska nu ştiu exact ce face. Am auzit c-ar fi un soi de secretară pentru un doctor polonez care ar avea o grămadă de pacienţi polonezi. Evident vorbeşte poloneza, limba maternă…

Întinse mâna şi-mi puse în palmă batista, un cocoloş ud. Iar când făcu asta, văzui pentru prima oară numărul tatuat de pe pielea bronzată, uşor pistruiată, a antebraţului său – un număr purpuriu din cel puţin cinci cifre. Mi-am dat seama că accesul ăsta de curiozitate ar putea fi ofensator, dar nu m-am putut abţine.
– Unde ai fost?, am întrebat.
Ea spuse un nume în polonă, pe care l-am înţeles, vag:
– Oswiecim.alegerea-sofiei
În Cracovia, pe când eram copil, îmi spuseSofia, familia noastră locuia într-o casă veche, pe o stradă veche şi întortocheată, nu departe de universitate. Era o casă foarte veche, sunt sigură că temeliile cel puţin fusese construite cu multe secole înainte. Am fost născută acolo şi mi-am petrecut toată copilăria acolo şi după aceea, când m-am măritat, tot acolo locuiam, înaimte să vină nemţii şi să fiu silită să mă mut, o vreme la Varşovia.

Ştii, Cracovia este un oraş foarte vechi, iar casa noastră se află nu departe de piaţa centrală, unde în mijloc este clădirea aia frumoasă, care a fost construită în Evul Mediu – Sukiennice îi zice în poloneză, care în engleză se traduce „Palatul stofelor”, unde aveau o piaţă cu toate tipurile de postavuri şi de ţesături. Tot acolo mai e şi-un turn cu ceas, la Biserica Sf. Maria, foarte înalt, care în loc de clopote au oameni adevăraţi, care es afară şi anunţă ora. O, sunt atât de multe amintiri din Cracovia, că nici nu pot începe să descriu! Au fost vremuri minunate, anii aceia dintre războaie, chiar şi pentru Polonia, care e o ţară săracă şi a suferit de, ştii, un complex de inferioritate.

Stigo, cândva trebuie să te duci în Polonia şi s-o vezi şi să scrii despre ea. E atât de frumoas. Şi atât de tristă. Acei douăzeci de ani când am crescut acolo au fost singurii douăzeci de ani când Polonia a fost vreodată liberă. Vreau să spun, după secole! Presupun că de aceea obişnuiam să-l aud pe tata atât de des zicând: „Acestea sunt vremurile însorite pentru Polonia”.

Nici unul dintre părinţii mei nu se născuse în Cracovia. Mama era din Lodz, iar tata, din Lublin. S-au cunoscut la Viena, pe când erau studenţi. Amândoi erau catolici practicanţi, aşa că am fost crescută foarte credincioasă şi mă duceam mereu la biserică.

646x404Mama era o minunată bucătăreasă în stilul vienez. O, erau şi câteva mâncăruri bune poloneze pe care le gătea, dar bucătăria poloneză nu este tocmai haute cuisine, aşa că îmi amintesc de mâncarea pe care o gătea ea în marea bucătărie pe care o aveam noi în Cracovia – Wiener Gulash Metternich, şi în care punea castane, unt şi coji de portocală.

Mă măritasem cu Casimir – ştii, m-am măritat de foarte tânără şi presupun că eram încă o fetiţă. Eram atât de fericită cu Casimir – Kazik – şi îl iubeam foarte mult. Kazik îşi începuse viaţa la Brest-Litovsk, care fusese atât de multă vreme rusesc, iar el vorbea limba la fel de bine ca poloneza, şi m-am învăţat destul de bine.

Rezistenţa cărnii muritoare şi a dragostei muritoare este uluitor de mare, dar niciodată nu atât de mare ca atunci când dragostea este găzduită în amintirea copilăriei: mergând pe lângă ea, trecându-şi degetele prin zulufii părului ei auriu, odinioară, el o luase la o plimbare cu trăsura prin parcul din jurul castelului Wawel, prin mireasma matinală a florilor de vară şi în ciripit de păsări.

Avem foarte multă muzică bună în Cracovia, zice ea, toată Polonia e plină de muzică minunată!


Lecturi plăcute să aveţi!