POLONEZII ÎN CĂRŢI: Alegerea Sofiei, William Styron

       adevarul-38-alegerea-sofiei-vol-1     Tot ce respectă omul pe pământ dureaz-o clipă sau poate o zi.
Începutul romanului ”Alegerea Sofiei” ne întroduce în culisele vieţii literare din New York-ul anului 1947, când Stingo încearcă să-şi câştige traiul muncind pentru Editura McGraw-Hill. După ce este concediat, Stingo se refugiază în Brooklyn, unde face cunoştinţă cu Sofia Zawistowska, o poloneză catolică supravieţuitoare a lagărului de la Auschwitz, şi cu iubitul ei, Nathan, un tânăr intelectual evreu cu care trăieşte o pasiune devoratoare. Stingo devine confidentul Sofiei (de care se îndrăgosteşte) şi partenerul de discuţii al lui Nathan.
Povestea vieţii Sofiei scoate la iveală adevăruri mai puţin lăudabile, dar nu mai puţin omeneşti: intelectuali polonezi care împărtăşesc prejudecăţile rasiale ale cotropitorilor, dar care nu-şi pot cumpăra prin asta bunăvoinţa lor; persoane care nu concep un sacrificiu pentru cauza generală, dar care împărtăşesc, ironic, soarta luptătorilor din Rezistenţă; o femeie – Sofia – nevoită să-şi sacrifice un copil pentru a-l salva pe celălalt (aceasta este dureroasa alegere pe care trebuie să o facă).
La începutul carierei sale internaţionale, romanul s-a bucurat de elogiile colegilor de breaslă şi ale criticilor literari. Carlos Fuentes numea ”Alegerea Sofiei” ”unul dintre cele mai mari romane ale tuturor timpurilor”, iar John Gardner îl considera un „thriller de prim ordin, cu atât mai pasionant, cu cât secretele pe care le dezgropăm unul după altul sunt secretele Istoriei şi ale naturii umane înseşi”.
Despre acest roman pot fi povestite pagini întregi, însă noi vă propunem să descoperiţi Polonia şi polonezii în viziunea lui W. Styron, pe care îi descoperim în acest roman.

Sofia Zawistowska nu ştiu exact ce face. Am auzit c-ar fi un soi de secretară pentru un doctor polonez care ar avea o grămadă de pacienţi polonezi. Evident vorbeşte poloneza, limba maternă…

Întinse mâna şi-mi puse în palmă batista, un cocoloş ud. Iar când făcu asta, văzui pentru prima oară numărul tatuat de pe pielea bronzată, uşor pistruiată, a antebraţului său – un număr purpuriu din cel puţin cinci cifre. Mi-am dat seama că accesul ăsta de curiozitate ar putea fi ofensator, dar nu m-am putut abţine.
– Unde ai fost?, am întrebat.
Ea spuse un nume în polonă, pe care l-am înţeles, vag:
– Oswiecim.alegerea-sofiei
În Cracovia, pe când eram copil, îmi spuseSofia, familia noastră locuia într-o casă veche, pe o stradă veche şi întortocheată, nu departe de universitate. Era o casă foarte veche, sunt sigură că temeliile cel puţin fusese construite cu multe secole înainte. Am fost născută acolo şi mi-am petrecut toată copilăria acolo şi după aceea, când m-am măritat, tot acolo locuiam, înaimte să vină nemţii şi să fiu silită să mă mut, o vreme la Varşovia.

Ştii, Cracovia este un oraş foarte vechi, iar casa noastră se află nu departe de piaţa centrală, unde în mijloc este clădirea aia frumoasă, care a fost construită în Evul Mediu – Sukiennice îi zice în poloneză, care în engleză se traduce „Palatul stofelor”, unde aveau o piaţă cu toate tipurile de postavuri şi de ţesături. Tot acolo mai e şi-un turn cu ceas, la Biserica Sf. Maria, foarte înalt, care în loc de clopote au oameni adevăraţi, care es afară şi anunţă ora. O, sunt atât de multe amintiri din Cracovia, că nici nu pot începe să descriu! Au fost vremuri minunate, anii aceia dintre războaie, chiar şi pentru Polonia, care e o ţară săracă şi a suferit de, ştii, un complex de inferioritate.

Stigo, cândva trebuie să te duci în Polonia şi s-o vezi şi să scrii despre ea. E atât de frumoas. Şi atât de tristă. Acei douăzeci de ani când am crescut acolo au fost singurii douăzeci de ani când Polonia a fost vreodată liberă. Vreau să spun, după secole! Presupun că de aceea obişnuiam să-l aud pe tata atât de des zicând: „Acestea sunt vremurile însorite pentru Polonia”.

Nici unul dintre părinţii mei nu se născuse în Cracovia. Mama era din Lodz, iar tata, din Lublin. S-au cunoscut la Viena, pe când erau studenţi. Amândoi erau catolici practicanţi, aşa că am fost crescută foarte credincioasă şi mă duceam mereu la biserică.

646x404Mama era o minunată bucătăreasă în stilul vienez. O, erau şi câteva mâncăruri bune poloneze pe care le gătea, dar bucătăria poloneză nu este tocmai haute cuisine, aşa că îmi amintesc de mâncarea pe care o gătea ea în marea bucătărie pe care o aveam noi în Cracovia – Wiener Gulash Metternich, şi în care punea castane, unt şi coji de portocală.

Mă măritasem cu Casimir – ştii, m-am măritat de foarte tânără şi presupun că eram încă o fetiţă. Eram atât de fericită cu Casimir – Kazik – şi îl iubeam foarte mult. Kazik îşi începuse viaţa la Brest-Litovsk, care fusese atât de multă vreme rusesc, iar el vorbea limba la fel de bine ca poloneza, şi m-am învăţat destul de bine.

Rezistenţa cărnii muritoare şi a dragostei muritoare este uluitor de mare, dar niciodată nu atât de mare ca atunci când dragostea este găzduită în amintirea copilăriei: mergând pe lângă ea, trecându-şi degetele prin zulufii părului ei auriu, odinioară, el o luase la o plimbare cu trăsura prin parcul din jurul castelului Wawel, prin mireasma matinală a florilor de vară şi în ciripit de păsări.

Avem foarte multă muzică bună în Cracovia, zice ea, toată Polonia e plină de muzică minunată!


Lecturi plăcute să aveţi!

Reclame